Acesta este însoţit de recomandarea elogioasă a cunoscutului romancier, poet, critic şi istoric literar Nicolae Dabija, membru al Academiei Republicii Moldova şi al Academiei Române:

„Ştefan Mitroi, un scriitor de azi, e unul dintre marii prozatori ai Limbii Române. Aş încadra proza sa într-un fel de realism fantastic, o scriitură inventată de el. Personajele trăiesc, fără să ştie, în irealitate. Fabulosul face parte din ele. Şi ele-din fabulos. Omul realizează legătura sa cu magia nu prin cuvânt, ci prin trăire.”

Nu se va putea trece peste adevărul acestei recomandări venind să atragă atenţia, cu autoritate, asupra formulei „realism fantastic”, inventată de autorul român, realism fantastic experimentat în recentele sale romane invadate de o viziune poetică şi de o fantezie contagioasă, recunoscută ca aparţinându-i, viziune explodând în paginile romanului de azi întâmpinat de Nicolae Dabija atât de elogios.

În fapt, romanul „Tatăl fiilor mei”, pe care eu îl numesc o „spovedanie”, subjugă cititorul şi îl provoacă să accepte realismul fantastic ca fiind cea mai adecvată formulă în stare să consacre identitatea absolută a modalităţii prin care Ştefan Mitroi îşi afirmă o contribuţie remarcabilă la îmbogăţirea mijloacelor cu care operează un scriitor, în ambiţia sa de a demonstra că nimic nu-i poate fi străin, până şi dincolo de realismul magic al lui Marquez.

Spun spovedanie pentru că diversitatea ipostazelor realismului fantastic la care apelează Ştefan Mitroi este determinată de un studiu atât de bogat al raporturilor dintre generaţii care structurează distanţarea, înstrăinarea, izolarea şi tragedia rezultând din punerea faţă în faţă a părinţilor, supuşi nostalgiei ca semn distinctiv al unei bogăţii sufleteşti capabile să-şi revendice veacurile, cu glaciala oglindă a fiilor ce refuză ostentativ greutatea raniţei de viaţă. Pentru Ştefan Mitroi, viaţa începe cu:

„(...) cea mai veche amintire a mea pot spune că este mai în vârstă decât mine. Ea vine din lumea în care am aşteptat veacuri de-a rânduri până să mă nasc. M-au purtat o groază de femei în pântece. Aproape că le-am pierdut şirul. În orice caz, înainte de mama, care a avut nenorocul să fie ultima, a fost bunica. Două bunici, mai precis. Iar înaintea lor patru străbunici, iar înaintea acestora opt stră-străbunici. Se fac mii de mame dacă o iau pe firul timpului îndărăt!”

Această nostalgie îi îngăduie romancierului să se întoarcă în biografia zecilor de ani pe care i-a trăit, a evenimentelor politice, sociale, morale străbătute de omenirea întreagă şi care îi permit să facă apel la istorie, la geografie, la astronomie, la conflicte militare, religioase, până a descoperi ca fiind atât de firească o clipă când Dumnezeu a coborât din cer să-l ajute pe bunicul său venit din războaie să se bărbierească cu secera lunii de pe cer.

Cartea întreagă nu face decât să transcrie sentimentele celui pe care vârsta îl obligă să-şi amintească mereu cât de scurt e drumul de la cristelniţă la năsălie.

Cartea întreagă este o spovedanie a fricii în faţa trecerii timpului, a singurătăţii, în faţa goliciunii sufleteşti a urmaşilor, a trezirii în faţa vidului care te împresoară într-o lume condamnată la însingurare, la lipsa de răspunsuri, a lipsei de dialog şi a potopului de întrebări la care constaţi înfricoşat că nu vei găsi niciodată un răspuns.

Prin acest coşmar scriitorul navighează cu mijloacele realismului fantastic care-i permit să traverseze istoria şi evenimentele cu o artă poetică pe care a prevestit-o în celelalte romane şi cu o bucurie rară a cuvântului şi a imaginii de o luxuriantă bogăţie.

„Tatăl fiilor mei” este astfel o carte care singularizează un mare Prozator Poet.