Nu sunt nici cantemirolog, nici latinist şi n-am, prin urmare, îndreptăţirea să mă pronunţ asupra calităţii ştiinţifice a acestei ediţii. Cîteva repere am, totuşi. Pentru mine, orice ediţie Cantemir trimite prompt la cel puţin două nume prestigioase ale istoriei şi filologiei româneşti: Virgil Cândea şi Dan Sluşanschi. Fără dexteritatea şi ştiinţa de carte a celor doi n-am fi beneficiat, astăzi, de textul latinesc,  regăsit şi facsimilat, al cărţii lui Cantemir şi de erudita lui traducere românească (apărută în două ediţii, în 2008 şi 2010/2012, la editura Paideia). Acum, pentru prima dată, avem dinainte o ediţie bilingvă: pe stînga paginii versiunea latină, pe dreapta – cea românească. Noua traducere e semnată de doamna Ioana Costa, o fostă elevă a profesorului Sluşanschi, prima lui doctorandă, de a cărei competenţă şi corectitudine academică n-am motive să mă îndoiesc. Şi totuşi…

Nu mă voi aventura să judec procentul de noutate reală, pe care traducerea dnei Costa îl implică faţă de traducerea dintîi a profesorului Sluşanschi. Mi-au căzut în mînă scurte pasaje din cele două texte, aşezate, demonstrativ, faţă în faţă şi trebuie să mărturisesc că, dacă la atît se reduc eforturile înnoitoare ale ultimei versiuni, ele sunt mai curînd nesemnificative. Se înlocuieşte ”cel ce-a supus şi înfrînt Regate” cu ”cel ce a înfrînt şi a supus regate”. Sau ”se pomeneşte” cu ”se menţionează”,  ”deci ultimul an” cu ”aşadar ultimul an” etc. Sunt schimbări nespectaculoase şi nu imperios necesare. (Ca şi ”O, tu, sufletul şi inima mea, nu te întrista”, în loc de ”O, suflete şi inimă a mea, nu te-ntrista”, sau ”Cu suflete lovite de dor, s-au jeluit”, în loc de ”Cu suflete de dor mişcate, s-au jelit”…). N-am avut răgazul să compar pasaje mai ample ale celor două texte şi sunt conştient de faptul că, pe fragmente mici, variantele aceluiaşi text nu pot fi radical diferite. Dacă textul original spune, într-o limbă oarecare, ”acum 40 de ani”, n-ai la îndemînă decît două soluţii: ”acum 40 de ani”, sau ”cu 40 de ani în urmă”. Ele sunt, în fond, interşanjabile, iar a prezenta una din ele drept ”noutate” faţă de cealaltă, sau drept o ”ameliorare” necesară (necum o contribuţie ”originală”) e excesiv.

Pot admite, pe de altă parte, că nici o traducere, nici măcar una prestigioasă, nu exclude, odată cu trecerea vremii, legitime re-traduceri. Dan Sluşanschi s-a putut încumeta să refacă efortul lui George Murnu. Dar, în cazul lui, trebuie recunoscut că ”sunetul” e de o radicală şi specifică noutate. Profesorul Sluşanschi nu era doar un traducător. Era un împătimit al creativităţii literare. I s-au putut reproşa, uneori, calofilia, tentaţia arhaizării, barocul, dar expresivitatea stilului său e de netăgăduit. O recunoaşte şi Ioana Costa, în nota ei asupra propriei sale traduceri. (”…savoarea inimitabilă a traducerii profesorului Dan Sluşanschi”, faţă de care noua versiune se consideră ”un omagiu”).  Nu sunt însă de acord cu argumentul că era nevoie de o traducere mai ”accesibilă”, mai ”lizibilă” pentru cititorul de azi. Să fim serioşi. Cine se apucă să citească opera lui Cantemir e, de regulă, un ins cultivat, care se descurcă şi fără dicţionar. Nu traducem texte vechi, urmărind, obsesiv, să le atenuăm vechimea şi să le ”adaptăm” exigenţelor unei lecturi rapide, de la o staţie de metrou la alta. În schimb, sunt gata să înţeleg,  psihologic, că un fost student preferă să rişte o re-traducere proprie, decît să o reia ”cu îmbunătăţiri” pe aceea a maestrului, avînd aerul că îl corectează, că face o grijulie operaţie de ”diortosire”…

Dacă însă o analiză de specialitate, atent comparativă, a celor două traduceri poate lăsa loc de dezbatere, există ceva, în ediţia de curînd apărută, calificabil, să fiu iertat, drept o tristă necuviinţă academică. Cum spuneam, ni se prezintă un text bilingv. Ei bine, versiunea latină e, integral, produsul savant al îndemînării filologice ”marca” Dan Sluşanschi. Textul lucrat de el a fost baza unor adaosuri şi revizuiri (pornind, în genere, tot de la arhiva profesorului), pentru trei tineri colaboratori. Or, pagina de gardă a cărţii nu pomeneşte nimic despre prezenţa decisivă a ”fondatorului” Sluşanschi în elaborarea versiunii latine. Dl. Octavian Gordon, unul din cei trei re-editori, a dat o ”dezminţire” (practic nedifuzată) care să corecteze gafa. Aflăm că, din motive necunoscute, numele Dan Sluşanschi a dispărut, pur şi simplu, din ”reţetă”. Aşa cum a dispărut şi nota iniţială asupra ediţiei, în care se găseau necesare lămuriri de detaliu, de natură să evidenţieze riguros contribuţia primului îngrijitor al textului latin. Nota aceasta (de numai 5 pagini!) ar fi fost, chipurile, ”prea lungă”! A fost, deci înlocuită cu una foarte scurtă, aproape formală şi, în orice caz, insuficientă. O decizie care pune, din păcate, un stingheritor semn de întrebare asupra întregii întreprinderi. Nu se înţelege cum de autorii ediţiei şi instituţiile responsabile au  acceptat, tacit, această omisiune. N-au remarcat-o? Li s-a impus? E strictă ”neglijenţă”? Ar fi urgent necesare cîteva explicaţii.

În încheiere, două reflecţii melancolice:

1. „Piaţa” filologică autohtonă e plină de „tarabe” neocupate. Sunt încă enorm de multe de făcut, iar specialiştii adevăraţi nu sunt foarte numeroşi. În aceste condiţii, angajarea unui expert (cum este dna Costa) într-o muncă deja făcută cu numai cîţiva ani în urmă de maestrul ei mi se pare o formă de risipă. Nu se puteau deschide, mai cu folos, alte şantiere? Cînd un imens cîmp de proiecte posibile ne stă în faţă e, oare, rezonabil să bătătorim pedant aceeaşi tarla, deja lucrată? Era „diortosirea” traducerii Sluşanschi o urgenţă? N-ar fi fost preferabil să investim într-o zonă virgină, încă nefrecvantată, dar la fel de importantă pentru cultura românească?

2. Profesorul Sluşanschi – pe care am avut onoarea să-l cunosc bine – e unul dintre marii noştri oameni de ştiinţă, un reper al studiilor clasice de la noi, un mare profesor şi un mare cercetător. Un model. A-l trata ca pe o „anexă” nu neapărat menţionabilă, a nu-i grădinări statutul cu respect şi recunoştinţă e a batjocori – pentru a cîta oară? – munca şi meritul valorilor locale. E un mod de a descuraja dăruirea şi performanţa. E un mod de a demobiliza orice dorinţă de excelenţă. E o invitaţie la abandon şi resemnare, într-o ţară care are are nevoie, mai mult decît oricînd, de stimularea meritului, a hărniciei, a devotamentului. Nu vom avea nicio şansă de evoluţie trainică, atît timp cît oameni ca Dan Sluşanschi nu vor fi puşi la locul lor, admiraţi, celebraţi, iubiţi. Restul e o măruntă birocraţie de supravieţuire.