Istoricul Larry Watts a analizat, într-o carte, politica de securitate a României în perioada Războiului Rece

Istoricul Larry Watts a analizat, într-o carte, politica de securitate a României în perioada Războiului Rece

Larry Watts                      FOTO Cristina Nichitus

După cele două volume în care abordează istoria politică şi militară a României în perioada "Războiului Rece – Fereşte-mă, Doamne, de prieteni" (2011) şi "Cei dintâi vor fi cei din urmă" (2015), istoricul american Larry Watts a publicat, la Editura RAO, "Oaia alba în turma neagră: Politica de securitate a României în perioada Războiului Rece".

Ştiri pe aceeaşi temă

În noul volum, "Oaia albă în turma neagră", publicat de RAO, istoricul american Larry Watts analizează  în profunzime evenimentele şi acţiunile care au conturat politica României în anii de confruntare dintre Est şi Vest într-o lucrare de anvergură, "Oaia alba în turma neagră: Politica de securitate a României în perioada Războiului Rece".

 Într-o serie de studii de caz, Larry Watts examinează motivaţiile şi metodele pe care România le-a folosit pentru a-şi scoate armata şi serviciile de informaţii de sub controlul sovietic după moartea lui Stalin; detaliază rolul pe care l-a jucat Criza Rachetelor din Cuba, în 1962, în a determina România să conceapă politici inovatoare în domeniul dezarmării şi al dezangajării militare; analizează felul în care Bucureştiul a intermediat contactele între Washington şi Hanoi în timpul Războiului din Vietnam; şi explicitează modul în care şi-a folosit calitatea de membru al Pactului de la Varşovia pentru a influenţa politica Moscovei şi a transforma agenda de securitate a alianţei. De asemenea,lucrarea prezintă în detaliu eforturile Kremlinului şi ale aliaţilor săi loiali, de la începutul anilor ’60 până la sfârşitul lui 1989, pentru a „neutraliza” impactul „cursului special” adoptat de România – mai cu seamă referitor la disputele privind identitatea şi sensibilităţile populaţiei din Republica Socialistă Sovietică Moldovenească - discreditând ţara, poporul şi conducerea ei şi folosind tehnici de dezinformare care s-au dovedit extrem de influente în rândul analiştilor occidentali, în speţă americani.

Autorul subliniază faptul că acţiunile politice ale României nu au fost concepute doar, şi nici măcar în primul rând, pentru a se opune Uniunii Sovietice – o percepţie eronată care a dus deseori la interpretări greşite ale eforturilor depuse de România pentru a ajunge la o înţelegere echitabilă cu Moscova. Politica Bucureştiului a fost structurată pornind de la un obiectiv mai amplu – acela de a atrage Uniunea Sovietică spre o abordare consultativă instituţională şi pentru a crea un climat global de securitate care să împiedice Moscova să folosească unilateral forţa militară coercitivă, susţinând concomitent dezideratul de egalitate al statelor mici şi mijlocii pe scena internaţională - împingând necontenit conducerea sovietică pe calea dezarmării nucleare şi a unei abordări a relaţiilor interstatale pe baze eliberate de considerente ideologice.

FRAGMENT

Loialităţi împărţite: Tăierea sforilor ascunse prin care sovieticii ţineau legată România
 (1963-1964)


Eludarea controlului sovietic era prioritatea principală a celei mai mari părţi a elitei comuniste din România chiar şi înainte de moartea lui Stalin, în martie 1952. Unul dintre principalele motive era ostilitatea pe care Rusia bolşevică o nutrea faţă de prezenţa însăşi a României în cadrul Cominternului unde, în 1924-1943, autorităţile de la Moscova ordonaseră tuturor membrilor acestuia să militeze şi să acţioneze pentru distrugerea statului român. Două decenii de cooperare şi de operaţiuni antiromâneşti lăsaseră o amprentă notabilă asupra mentalităţii celorlalţi lideri comunişti. Când au preluat puterea în ţările comuniste din Europa de Est, foştii cominternişti au continuat să manifeste aceleaşi atitudini şovine la adresa românilor.
Problemele teritoriale nesoluţionate referitoare la anexările sovietice survenite la câteva luni după invazia din 1940 şi care nu erau stipulate în Pactul Ribbentrop-Molotov, precum şi jafurile economice continue de după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial constituiau celelalte două motive ale dorinţei de independenţă a românilor.  Deja în 1946, liderul român Gheorghe Gheorghiu-Dej avea disensiuni cu autorităţile sovietice pe tema plătirii forţelor sovietice de ocupaţie şi a reinterpretării exagerate a obligaţiilor României privind despăgubirile financiare postbelice.  Într-adevăr, analizele meticuloase realizate de observatorii independenţi ajunseseră la concluzia că până în 1949, în locul celor 300 de milioane de dolari SUA reparaţii de război stipulate în tratatul de pace, România plătise de peste patru ori mai mult, iar Moscova continua să pretindă milioane în chip de despăgubiri de război prin intermediul SOVROM-urilor din ţară.

Aceste considerente au constituit raţiunea care a stat la baza orientării către independenţă atât în plan politic, cât şi economic, pe care Bucureştiul a manifestat-o aproape imediat după moartea lui Stalin şi care a culminat, într-o primă etapă, cu închiderea oneroaselor întreprinderi sovieto-româneşti din perioada 1954-1957.  Totodată, au fost motorul campaniei de retragere a trupelor şi consilierilor sovietici, începute în 1955.  Până în 1963, eforturile României de a-şi exercita suveranitatea deplină în interiorul propriilor graniţe trecuseră de la eliminarea, în mare parte încununată de succes, a instrumentelor evidente de control sovietic, la eliminarea formelor lor clandestine.  Oficialii de la Bucureşti au avut ca ţintă primară eliminarea reţelelor de spionaj sovietic „remanente“, a practicii KGB şi GRU de recrutare directă a cetăţenilor români şi de şantajare a ofiţerilor militari şi de informaţii români care participau la instruiri în Uniunea Sovietică.
După victoria Aliaţilor în cel de-al Doilea Război Mondial, Stalin intenţionase să-şi consolideze controlul asupra noului său „imperiu“ est-european prin duplicarea instituţională şi prin subordonarea directă faţă de autorităţile de la Moscova a structurilor politice, economice şi militare impuse de URSS. În plus, Kremlinul a populat aceste structuri şi instituţii cu personal sovietic şi sovieto-român.  Stalin a acordat o atenţie deosebită instituţiilor de coerciţie la nivel de stat – armata, serviciile de informaţii şi de securitate şi miliţia. Astfel, la fel ca în restul Europei de Est, a impus şi în România, la conducerea acestor instituţii şi a principalelor lor subunităţi, cetăţeni şi ofiţeri sovietici.  Dar transformarea puterii în autoritate necesita o legitimitate pe care doar liderii naţionali o puteau conferi. În acest scop, ofiţeri est-europeni de rang înalt au fost trimişi să participe la cursuri de pregătire şi la academii militare din URSS, aleşi fiind în funcţie de deschiderea dovedită faţă de cauza sovietică, după care, în marea lor majoritate, erau vizaţi de serviciile de informaţii sovietice în vederea recrutării.

Instruire în străinătate sau recrutare în străinătate?

Practica le amintea românilor de altele, similare, care se dovediseră dăunătoare – dacă nu chiar riscante – pentru consolidarea statului modern. În cursul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului XX, pregătirea ofiţerilor de rang inferior în cadrul forţelor armate ale marilor imperii europene – îndeosebi cel german, cel ţarist şi cel austro-ungar – a cauzat, în mod repetat, corpului de ofiţeri al armatei române probleme de loialitate şubredă sau contradictorie.
Aceste programe de instruire presupuneau, în mod obişnuit, o perioadă de instrucţie efectivă într-una dintre academiile de studii militare ale ţării-gazdă, urmată de un an de serviciu militar în cadrul forţelor armate ale acesteia. Ca parte a ceremoniei de absolvire, ofiţerii astfel pregătiţi depuneau acelaşi jurământ de credinţă către ţara-gazdă pe care îl rosteau şi ofiţerii locali, servind apoi, înainte de a reveni acasă, ca ofiţeri ai armatei respective, nu ca reprezentanţi ai propriilor forţe armate.  Asupra tinerilor ofiţeri încadraţi în armata cu resurse limitate a unei ţări aflate în faza de început a dezvoltării sale economice şi instituţionale, această practică exercita o atracţie uriaşă, adesea copleşitoare. Ambiguitatea loialităţii astfel create era amplificată de tendinţa ofiţerilor tineri – toţi având un anumit statut social în ţara lor – de a reveni acasă cu soţii din ţara în care îşi făcuseră pregătirea, tendinţă exacerbată ulterior de obligaţiile de tip juridic sau fiduciar (achiziţii de proprietăţi imobiliare, credite etc.) asumate în ţara-gazdă.

Spre exemplu, în conformitate cu un studiu efectuat în 1908 de Statul Major al Armatei Române cu privire la rezultatele ofiţerilor de rang inferior pregătiţi în cadrul Armatei Imperiale Germane, această situaţie a dus la apariţia unei serii întregi de obstacole în calea creării unei „perspective unitare“ în interiorul corpului de ofiţeri al Armatei Române:

Tinerii ofiţeri români care au fost în Germania s-au înstrăinat, la fel ca  majoritatea cetăţenilor care au fost trimişi la studii în ţări străine la o vârstă prea tânără. Unii dintre ei păreau să nu mai ştie limba română, alţii s-au întors cu monocluri şi cu obiceiuri copiate de la junkerii prusaci, în vreme ce mulţi alţii credeau că fac parte dintr-o nobilime la fel de veche ca aceea pe care o imitau, iar unii dintre ei şi-au adus chiar şi soţii germane.

Situaţia cea mai gravă – schimbarea de loialitate în toiul unei crize naţionale – s-a manifestat în timpul Primului Război Mondial, când un colonel cu pregătire în Germania, dintr-o familie aristocratică românească, şi-a abandonat trupele aflate sub comanda sa, şi-a trădat ţara şi a încercat în mod activ să-şi instige colegii ofiţeri să treacă alături de el de partea Germaniei şi a Puterilor Centrale.  După ce s-a pregătit alături de Regimentul I prusac la Potsdam, viitorul rege al României, Carol al II-lea, a manifestat o simpatie mai mare pentru tabăra germană în cursul războiului, una dintre principalele lui priorităţi fiind aceea de a înlocui monarhia constituţională de inspiraţie franceză cu fascismul de tip german şi italian atunci când a preluat tronul, în 1930.  În cel de-al Doilea Război Mondial, un ofiţer român pregătit peste graniţă a dezertat pentru a prelua comanda unei divizii SS germane, iar altul, un fost ministru al Apărării şi şef de Stat Major în 1941-1942, a conspirat cu trupele SS germane şi cu organizaţia radicală Garda de Fier pentru răsturnarea de la putere a conducerii militare şi politice din România. (Editura RAO)


 

citeste totul despre: