Scriitorul Mircea Cărtărescu îşi aniversează vineri, pe 1 iunie, ziua de naştere (precum şi pe cea a soţiei sale, poeta Ioana Nicolaie), iar a doua zi, sâmbătă 2 iunie, de la ora 14.30, îşi lansează la Târgul de Carte Bookfest cel de-al patrulea volum de jurnal (anii 2011-2017), intitulat „Un om care scrie“ şi recent apărut la editura Humanitas. Nu este, însă, „şantierul“, atelierul „Solenoid“-ului, pentru că „eu n-am niciun atelier“, avertizează Cărtărescu, ci „mai curând coconul de umbre, lumini şi tristeţe care-a făcut posibilă acea lungă meditaţie“. I-ar plăcea să publice şi paginile de jurnal needitate ale anilor ’80, dar spune că îi e lene să le recitească, şi consideră că, în realitate, „sinceritatea e un efect literar, unul dintre cele mai sofisticate şi mai greu de obţinut“. În ce priveşte peisajul politic actual, scriitorul crede că din anii ’50 încoace România n-a mai trăit ceva similar şi că, „dacă prostia ar durea, parlamentul ar deveni un cor măreţ, wagnerian, care ţi-ar zbârli părul de pe braţe“.

„Weekend Adevărul“: De ce acum un nou volum de jurnal?
Mircea Cărtărescu:
Fiindcă au trecut şapte ani de la precedentul volum. De la o vreme îmi măsor viaţa nu cu linguriţe de cafea ca Prufrock (personaj din poemul omonim al poetului britanic T.S. Eliot – n. red.), ci cu calupuri de jurnal. Am fost în epoca „Zen“, am trecut prin epoca „Un om care scrie“ şi deja sunt în alta, la începutul unei noi etape pe care sper s-o completez cu bine.

V-aţi propus să păstraţi ritmul de „din 7 în 7 ani“ pentru aceste volume de jurnal? Aşadar, în 2025 vom avea cel de-al cincilea volum?
„Dacă voi trăi“, vorba lui Tolstoi. Fiindcă am tot timpul în minte vorba din bătrâni: „Cum îl poţi face pe Dumnezeu să râdă? Simplu: făcându-ţi planuri“. Aşa că e mereu mai bine să nu plănuieşti nimic, ci să laşi lucrurile să curgă firesc, văzând şi făcând. Cum eu scriu în jurnal oricum, şi mi s-ar părea straniu să nu scriu, e cel mai simplu lucru pentru mine să strâng recolta la intervale regulate. În felul ăsta cititorul nu e sufocat cu o avalanşă „diaristică“ (urât cuvânt!), iar eu pot să-l conduc fără grabă în încă o cameră din edificiul de os şi hârtie al craniului meu.

„Mintea mea ştie mai bine decât mine“

Dacă da, de ce termenul de 7 ani? Are vreo legătură cu visul Faraonului din Biblie, de unde derivă expresia „şapte vaci grase/slabe“? Aşadar, ne gândim existenţa în perioade de câte 7 ani (interval la care se schimbă integral şi celulele corpului, dar asta numai până la 28 de ani; „la 35, tinereţea se sfârşeşte“)?

Nicio legătură cu toate astea şi cu nimic altceva. Nu vreau să mistific pe nimeni: am ales arbitrar acest interval. Puteau fi şase ani sau opt. Dar, gândindu-mă acum, poate că mintea mea a ştiut mai bine decât mine: cifra şapte mi se pare mai împlinită, mai frumoasă în cultura noastră europeană, seamănă mai mult cu numărul de aur. Oricum ar fi, şapte am spus la început, şapte a rămas, şi e bine să rămână aşa şi mai departe.

Veţi publica vreodată şi paginile de jurnal anterioare primului volum, în măsura în care mai există? Vorbim, prin urmare, de anii de până în 1990, ai adolescentului Cărtărescu şi ai scrierii capodoperelor „Totul“, „Nostalgia“ şi „Levantul“, jurnal care mie mi s-ar părea foarte interesant.
În afară de ce am publicat, mai există încă 17 ani consemnaţi în caietele mele, adică două volume şi jumătate virtuale. Măcar ultimul dintre ele, adică perioada 1983-1989, ar putea fi interesant. Mi-a trecut câteodată prin cap să-l public, aşa, între ape, fără tam-tam, ca o recuperare poate necesară. Poate la jumătatea intervalului actual, adică prin 2021 sau 2022. Sincer, nu sunt deloc hotărât, ar trebui să recitesc acele caiete, şi mi-e lene. Nici textul nu-mi amintesc să fie atât de interesant, nici epoca nu a fost cine ştie ce. Da, am scris atunci toate acele cărţi, dar nu ştiu dacă m-am referit în jurnal la ele. Chiar nu ştiu. Poate că e însă ceva interesant acolo despre colegii mei optzecişti, da, ar fi un motiv să public şi partea asta.

„Sinceritatea e un efect literar“

Despre fiecare dintre volumele dumneavoastră de jurnal s-a spus că este jurnalul câte unei cărţi mari (cele trei volume de „Orbitor“, plus, acum, „Solenoid“). Ce-ar trebui să se aştepte cititorul acestei cărţi de imens succes să afle de-aici despre culisele scrierii romanului, despre subteranele „Solenoid“-ului?
Nu e mare lucru de aflat. „Un om care scrie“ nu e propriu-zis jurnalul „Solenoidului“. Lucrul la carte apare doar sporadic aici. E mai curând coconul de umbre, lumini şi tristeţe care-a făcut posibilă acea lungă meditaţie. Nu reuşesc să scriu ceva, de obicei, decât când toată viaţa mea merge-n acea direcţie, cu toate zonele ei, cu lecturile, cu visele, cu gândurile pulsând în rezonanţă, în acelaşi ritm. Acest ritm încearcă să-l prindă jurnalul, nu detalii ale unei documentaţii şi-ale unor planuri deopotrivă inexistente. Ce puteam consemna în jurnale din „atelierul“ meu, când eu n-am niciun atelier, când, de fapt, tot ce fac, fac din instinct, fără să fiu conştient de vreun scop sau vreo finalitate a scrisului meu?

Aţi scris vreodată paginile de jurnal, cel puţin de la un anumit moment încolo, cu intenţia clară de a le publica, mai bine zis ştiind că le veţi publica? Cu alte cuvinte, conştienţa acestui fapt modifică habitudinile de scriere, „mâna“ diaristului trasează altfel cuvintele pe hârtie? Se ascund anumite lucruri sau, dimpotrivă, se supralicitează anumite atitudini, în vederea obţinerii unui „efect artistic“?
Da, trebuie să recunosc. De când m-am decis să-mi public jurnalul, el s-a schimbat mult. De fapt, se schimbase dinainte, şi tocmai de-asta m-am decis să-l public. Dar decizia a schimbat şi mai departe, încă şi mai mult, procesul de „literaturizare“. Singurul sens pe care-l are publicarea conştientă, în timpul vieţii, a unui jurnal „intim“ este sentimentul că e un text interesant estetic. În afara acestui sentiment, să publici jurnal nu e decât un „pur act de narcisism“. La un moment dat am avut revelaţia (a fost un fel de epifanie) că jurnalul meu nu e ceva paraliterar sau metaliterar, ci literar pur şi simplu, ca tot restul scrierilor mele. Atunci am început să-l public şi, de-atunci, el a devenit încă şi mai literar. Autenticitatea lui – principala calitate a unui astfel de text – n-a suferit din cauza asta, cred, ci dimpotrivă: sinceritatea, autenticitatea, naturaleţea nu sunt atribute ale scriitorului amator, începător, ci dimpotrivă, ale celui foarte experimentat. Sinceritatea e un efect literar, unul dintre cele mai sofisticate şi mai greu de obţinut. Dac-aş fi fost William Blake (mare poet şi artist vizual englez, care-a trăit între 1757 şi 1827 – n. red.), aş fi publicat mai întâi „The Songs of Experience“ şi abia apoi, după mulţi ani, „The Songs of Innocence“.

„Nu vreau să-mi fiu şi propriul critic“

Spuneţi des că jurnalul dumneavoastră este osatura operei literare, cartea din care se trag, derivă toate operele pe care le-aţi scris vreodată. Ce vreţi să spuneţi mai exact? Paginile de jurnal sunt astfel un „laborator“ al operei literare propriu-zise?

Sunt puţin nehotărât în privinţa metaforei ăsteia anatomice: când mi-am numit jurnalul osatura scrisului meu, când pielea lui. Poate m-aş putea gândi şi la sistemul lui nervos. Da, simt că e o relaţie specială între jurnal şi scrisul de ficţiune, dar n-o înţeleg încă prea bine, poate. Nici nu simt nevoia s-o înţeleg cu totul: de ce există critica literară, în definitiv? Nu vreau să-mi fiu şi propriul critic. Vor apărea în curând cărţi despre scrisul meu, sper să fie traduse şi-n româneşte...

În ce „căsuţă“ v-aţi integra jurnalul, gândindu-ne acum la marii diarişti, pe o scală care s-ar întinde de la inocenţa nemediată a colonelului Locusteanu, trecând prin minuţia terre à terre a elveţianului Amiel, până la jurnalele de creaţie ale nu ştiu cărui mare scriitor? Jurnalul kafkian, la care vă referiţi des, ar fi un posibil model?
Vezi răspunsul de mai sus. Nu e treaba mea să mă gândesc la asta, am destule pe cap. Pot spune aici ce jurnale îmi plac. Nu-mi place al lui Gide, mă exasperează al lui Gombrowicz (Witold Gombrowicz, mare autor de origine poloneză, a trăit între 1904 şi 1969 – n. red.), mă umple de admiraţie (şi invidie) al Virginiei Woolf, mă lasă rece al fraţilor Goncourt, mă înveseleşte al lui Swift, cel pentru Stella, mă edifică al lui Defoe, cel din anul ciumei, îmi place al lui Camil Petrescu, mă emoţionează al lui (Mihail – n. red.) Sebastian, mă plictiseşte al lui Radu Petrescu, mă înduioşează al lui Jeni Acterian, mă cutremură şi mă urmăreşte şi-n somn al lui Kafka. Restul e literatură.

„Nevoia de scris e pentru mine o adicţie“

Fiecare dintre aceste volume de jurnal (dar şi alte texte adiacente) mărturisesc despre o criză de creaţie, o „pană“ de scriere, o groază că o nouă reinventare nu mai este posibilă. Lucrurile au stat astfel după ce aţi abandonat poezia, după ce aţi scris „Nostalgia“ şi „Levantul“ (etapa tranzitorie a „Travesti“-ului), la greaua scriere a „Orbitor“-ului şi după încheierea acestui mega-opus. Totuşi, aţi reuşit să vă reinventaţi cu succes (literar) de fiecare dată. Cum priviţi lucrurile acum, la ceasul unui prim bilanţ? Credeţi / speraţi că mai este posibilă acum o nouă reinventare?

De puţine lucruri îmi pasă mai puţin. Şi dacă n-o să mă mai reinventez niciodată ce-o să fie? De fapt, nu de reinvenţie a fost vorba în toate acele situaţii, ci de faptul că am atacuri de panică dacă nu scriu nimic mai multă vreme. Nevoia de scris e pentru mine sistemică, e o adicţie, şi ceea ce mă paşte dacă nu sunt atent e moartea prin supradoză. Niciodată nu mi-e gândul la o carte nouă, la un nou subiect, la o schimbare de direcţie literară, ci pur şi simplu mă doare şi strig, chiar dacă vreau sau nu vreau.

Cum se schimbă perspectiva asupra vieţii a artistului după depăşirea pragului de 60 de ani? „Solenoid“ este şi o questă spirituală, à la manière de M.C. Aţi devenit mai religios? Deja, „Orbitor“ 2+3 însemnase un viraj în acest sens.
Nu există, sau eu nu am perceput eu, nici un prag la vârsta respectivă. Eu sunt acelaşi de la 17 şi de la 30 de ani şi de la orice altă vârstă. Sigur, nu pot citi acum fără ochelari şi mai e ceva şi cu dinţii mei. Şi mă doare puţin şi spatele, şi când mă uit în oglindă mă gândesc că n-ar strica să arăt puţin mai bine. Dar închid ochii şi-atunci pot să-mi aleg vârsta. Preferata mea e cea de 27 de ani. Nu ştiu ce făceam atunci. Cred că scriam „Totul“ şi poate că începusem şi „Nostalgia“. Dar ţin minte că în acei ani, înainte să mă căsătoresc prima oară, am avut un sentiment de libertate interioară şi un fel de limpezime a minţii care-mi spuneau că sunt pe drumul cel bun. Drumul ăla nu l-am mai părăsit până azi.

„Dacă prostia ar durea...“

Anii cuprinşi în jurnal, mai exact începând din 2012 până în prezent, au însemnat şi, după părerea noastră, o involuţie politică a României fără precedent. Aţi criticat public, în presă, derapajele guvernării Ponta, dar ce s-a întâmplat după alegerile din toamna lui 2016, adică anul trecut şi anul acesta, depăşeşte tot ce ne-am fi putut imagina, este un fel de halucinaţie colectivă în care-ţi vine să te ciupeşti pentru ca să te convingi că e adevărat. România a regresat practic, la nivelul garniturii din administraţie, la palierul anilor ’80 ai lui Ceauşescu, poate chiar mai rău. Credeţi că (întotdeauna) se poate mai rău? Cum ne-am putea reveni din acest marasm?

Optimistul cică spune mereu „şi-o să fie şi mai rău!“. Dar de data asta i s-a-nfundat şi lui, căci, măcar din câteva puncte de vedere, mai rău ca azi nu se poate, decât dacă ne arestează pe toţi şi ne pun în celulă, zi şi noapte, la difuzor, discursurile doamnei Dăncilă. De pe vremea când, prin 1950, erau luaţi oameni direct de la strung şi de la mătură şi puşi în conducerea ţării n-am mai avut o clasă politică mai abisală-n prostia ei. Dacă prostia ar durea, parlamentul ar deveni un cor măreţ, wagnerian, care ţi-ar zbârli părul de pe braţe. C’est de la boue, cum spune francezul, sau după zisa profetică a lui Nino Stratan (poetul optzecist Ion Stratan, decedat în 2005 – n. red.): „Aici unde-am ajuns e mai bine ca binele./ Egali în prostie. Aici este finele“.

Următorul volum din Jurnal ar putea reprezenta „şantierul“ scrierii cărei alte cărţi cărtăresciene mari, în sensul de făcând parte din „gama majoră“ a operei? Cu alte cuvinte, la ce veţi lucra în viitor? Ne puteţi da mai multe detalii despre proiectul mereu amânat „Theodoros“?
„Theodoros“ ar putea fi un lucru formidabil, dar are câteva lucruri foarte tricky („alunecos“, în limba engleză – n. red.) pentru care nu m-am putut hotărî, de douăzeci de ani încoace, să mă apuc de el. E „prea roman“ pentru mine. Eu nu sunt romancier, sunt poet. Mi-e greu să tot scribălăresc la un proiect coerent, „istoric“, ce necesită documentaţie serioasă etc. Culmea e că am făcut documentaţia, o am completă, dar tocmai de-asta nu mă apuc. Sunt obişnuit să lucrez liber, să improvizez continuu, exerciţiile impuse nu sunt de mine. Ar putea ieşi minunat. Ei şi? Mie nu-mi trebuie cărţi minunate, ci cărţi de forma trupului şi-a minţii mele. Deocamdată scriu un fel de povestiri, modeste şi stângace ca acele adolescente care după doar şase luni se vor îmbrăca-n frumuseţe. Nu-i cine ştie ce, dar sunt mulţumit, şi asta înseamnă foarte mult pentru mine.

Cum vi s-au părut reacţiile entuziaste din presa spaniolă după traducerea „Solenoid“-ului? Care preconizaţi că va fi cariera internaţională a acestei cărţi? Ne puteţi spune mai multe despre cântăreaţa argentiniană care „s-a îndrăgostit“ de „Solenoid“?
Pot s-o spun acum cu siguranţă, fiindcă o spune toată lumea: „Solenoid“ e un mare succes în Spania, Catalonia şi America Latină, unde a devenit o carte-cult. E la ediţia a treia în şase luni, s-au vândut 15.000 de exemplare şi se vinde mai departe intens, criticii n-au ocolit nici cele mai flatante calificative. Asta îmi dă speranţă şi pentru celelalte pieţe, fiindcă romanul va apărea la anul în încă cinci limbi. Premiul „Formentor“ i-a dat şi el aripi, iar acum şi le-ntinde ca să-şi ia zborul.

Citeşte şi:

VIDEO „Anomaliile“ lui Mircea Cărtărescu

„Et in Solenoid ego“ – cronica la romanul „Solenoid“ al lui Mircea Cărtărescu

INTERVIU „VIAŢA MEA“ (2015) Mircea Cărtărescu, scriitor: „Mă numesc Cărtărescu dintr-o greşeală de transcriere la primărie“

„Vârsta de 60 de ani e foarte cool“ – interviul cu Mircea Cărtărescu din 2016, ocazionat de împlinirea vârstei de 60 de ani

„N-am nicio dorinţă de-a fi un «guru» naţional, priceput la toate“ – interviul cu Mircea Cărtărescu din 2017, ocazionat de apariţia volumului de publicistică „Peisaj după isterie“

CV

A impresionat o lume-ntreagă cu „Solenoid“

Numele:
Mircea Cărtărescu
Data şi locul naşterii: 1 iunie 1956, Bucureşti
Studiile şi cariera:
A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti în 1980.
În prezent este profesor dr. în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti.
Este poet, prozator, eseist, critic literar şi publicist.
A debutat în 1980 cu volumul de poeme „Faruri, vitrine, fotografii“, la editura Cartea Românească, şi a publicat până acum numeroase cărţi de literatură (poezie, proză, eseu, publicistică).
Traduceri în engleză, germană, italiană, franceză, suedeză, spaniolă, olandeză, polonă, portugheză, maghiară, ivrit, norvegiană, bulgară, slovenă, daneză, bască, rusă, greacă, turcă, croată, sârbă.
Cărţile sale au fost premiate de Academia Română, Uniunea Scriitorilor din România şi din Republica Moldova, Ministerul Culturii, ASPRO, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Asociaţia Editorilor din România.
Locuieşte în: Bucureşti