INTERVIU Mircea Cărtărescu, scriitor: „Mă numesc Cărtărescu dintr-o greşeală de transcriere la primărie“

Mircea Cărtărescu (58 de ani) vorbeşte despre momentele care au făcut ca numele său să fie cunoscut pentru cei care au intrat, măcar o dată, într-o librărie.

Mircea Cărtărescu e invitat în redacţia „Adevărul“ pentru o emisiune. Poartă un tricou roşu aprins şi blugi obişnuiţi. Se recomandă, spune că e aşteptat şi aşteaptă. Portarul, zelos, nu-l pofteşte înăuntru, dar pune mâna pe telefon şi sună în redacţie: „Alo, e aici un domn, Cărtăreanu îl cheamă, e invitat la noi“. Mircea Cărtărescu nu schiţează absolut niciun gest. Altădată, când era să treacă graniţa la unguri, vameşul, care aflase din zbor că domnul din faţa lui, pe nume Mircea, ar fi apărut la televizor, are o revelaţie brutală: „Aoleu, domnu’ Mircea Badea, respect!“. Mircea Cărtărescu povesteşte amuzat episodul. Despre confuziile mai frecvente, „Cărturescu“, asemenea librăriei, nu mai spunem. Dar, oricât de nefireşti ar putea părea aceste confuzii, nu-i absolut nimic necorespunzător ori, mai mult, supărător. Mircea Cărtărescu rămâne cel mai bine vândut scriitor român, poate cel mai bun, oricum omul de care s-a apropiat cel mai des un cuvânt ca o piatră preţioasă: „Nobel“. Încurcăturile acestea caraghioase nu sunt deloc o noutate pentru Mircea Cărtărescu. De fapt, pe el îl cheamă aşa tot ca urmare a unei confuzii. Aşa a fost să fie.

 
„Weekend Adevărul“: Spuneţi că v-a marcat
cel mai mult în copilărie „Contele de Monte Cristo“. Aţi împrumutat ceva de la acest personaj?
Mircea Cărtărescu: Într-adevăr, am fost fascinat de cartea lui Dumas pentru că are subiectul cel mai minunat care poate fi conceput de un autor. Este resurecţia fluturelui din omidă. Edmond Dantès, un personaj complet anonim, este închis în crisalida castelului d’If, acolo unde capătă toată cunoaşterea, dar şi puterea concretizată prin bogăţie. Apoi, se întoarce în lume total schimbat.
Metamorfoza lui este completă.

A fost profesor în Colentina

Numele: Mircea Cărtărescu

Data şi locul naşterii:  1  iunie 1956, Bucureşti

Starea civilă: căsătorit, are doi copii.

Studiile:

-          Absolvent al Liceului „Dimitrie Cantemir“ din Bucureşti.

-          A absolvit, în 1980, Facultatea de Limba şi Literatura Română, Universitatea din Bucureşti.

-          În anul 1999 obţine doctoratul cu o teză despre „Postmodernismul românesc“.

Cariera:

-          Între 1980 şi 1989 este profesor de română la o şcoală din Colentina, funcţionar la Uniunea Scriitorilor şi redactor la revista „Caiete critice“.

-          Debutează ca poet, în 1971, în revista „România literară“. Debutul în volum e în 1980, cu, „Faruri, vitrine, fotografii...“.

-          Scrierile sale au primit numeroase premii: „Levantul“ - premiul Uniunii Scriitorilor, în 1990, „Visul“ - premiul Academiei Române, în 1989, „Nostalgia“ - premiul pentru cea mai bună carte străină, „Orbitor - Aripa stângă“ - premiul Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România, în 1996. Acestora li se adaugă şi premii internaţionale prestigioase, precum distincţiile Giuseppe Acerbi (2005) şi Vilenica (2011).

-          A predat literatură română şi străină la universităţile din Amsterdam, Viena şi Berlin.

-          Opera sa este tradusă în 14 limbi, fiind cel mai cunoscut şi citit autor în străinătate.

Locuieşte în: Bucureşti

Alex. Leo Şerban, Patrocle în „Dumbrava minunată“

„Serbările şcolare se făceau, în fiecare an, în Circul de Stat, chiar în arena circului. Părinţii stăteau de jur împrejur, în staluri. Se folosea toată recuzita circului: reflectoarele, trapezele, orchestra. Acolo l-am întâlnit, fără să-l cunosc, pe Alex. Leo Şerban. Cu ocazia unei serbări de sfârşit de an, a jucat în aceeaşi scenetă cu mine, ceva după «Dumbrava minunată» a lui Sadoveanu. El era clasa întâi şi mergea în patru labe, îl juca pe căţelul Patrocle, iar eu, într-a patra, eram unul dintre piticii din Albă ca Zăpada“.

De ce e special?
Mi se pare un personaj exemplar pentru condiţia umană, deşi, fireşte, la nivelul unui roman popular. Nu e întâmplător că Dostoievski îşi lua uneori modelele de la aceşti autori din secolul al XIX-lea, care scriau roman-foileton, Paul Féval, de pildă, sau Alexandre Dumas. Într-un fel, marile romane dostoievskiene păstrează încă organele atavice ale romanului de mistere. Dincolo de scriitură, care cuprinde ca ingrediente obligatorii melodrama şi kitsch-ul, găsim în ele destine exemplare, ca şi nuclee narative cu un potenţial extraordinar.

Dumneavoastră vorbiţi cu experienţa de-acum. Ce vă fascina în copilărie la personaj?
La vremea în care m-am apropiat de el, abia dacă ştiam să citesc. Puteam să parcurg rândurile unei cărţi, dar nu ştiam să selectez esenţialul. Îmi atrăgeau însă atenţia câteva momente, cele pe care încă le ţin minte din cărţile copilăriei. Cu cât aceste cărţi erau mai primitive, cu cât erau adaptate mai curând unui public neinstruit în literatură, cu atât aceste arhetipuri se văd mai bine. Căci despre asta e vorba: erau personaje arhetipale, imaginate de scriitori intuitivi, fără multă şcoală, dar care ştiau ce vrea publicul.

O cămăruţă de câţiva metri pătraţi
Povesteaţi că, până la 1 an, n-aţi coborât din pat. De ce?
Faptul că mama nu m-a coborât din pat e din cauza condiţiilor în care trăiam – era la jumătatea anilor ’50, erau o sărăcie şi-o foamete îngrozitoare. Ai mei trăiau într-o singură cămăruţă de câţiva metri pătraţi, cu ciment pe jos. Condiţii improprii pentru creşterea unui copil. Faptul că nu m-a lăsat pe ciment până am împlinit vârsta de 1 an şi jumătate, poate 2, este explicabil. Într-una dintre cele mai vechi amintiri ale mele mă văd pe marginea patului, în braţele mamei, care îmi citea dintr-o carte foarte mare, ilustrată.

Rusească?
Unele dintre cărţile astea erau ruseşti, pentru că mai ales ele se găseau în vremea aceea. De pildă, era faimoasa „Unchiul Stiopa miliţianul“, despre care am tot pomenit. Personajul principal, un miliţian, putea să alerge foarte repede şi să-i prindă pe borfaşi pentru că era încălţat cu pantofi fermecaţi. Ştiam pe de rost cărticica aia de vreo 30 de pagini înainte să împlinesc 3 ani. Mai aveam „Svetlana nu merge la şcoală“, dar am citit până la urmă şi basme româneşti. Perioada cea mai obscură, mai ciudată, care mă intrigă cel mai mult din toată viaţa mea, sunt primii ani de copilărie. Aş vrea să-i pot visa cândva. Să-i pot desluşi cumva. Chiar să fac o şedinţă de hipnotism şi să mi-i pot aduce aminte limpede.

„Fotografii în care apar plângând, nefericit“
Oricum, aveţi amintiri clare de la vârste fragede.
Unele amintiri de felul acesta pot fi amintiri-paravan, amintiri induse sau amintiri false. Sau amintiri reale care se petrec, de fapt, la vârste mult mai mari decât am crezut eu. Însă pot face anumite corelaţii. De pildă, cu locuinţele în care am stat ori cu fotografiile pe care le păstrez. Cea mai veche amintire, însă foarte clară, din prima locuinţă în care au stat părinţii mei – am locuit acolo până la 3 ani – pare să fie de la 1 an şi jumătate. E puţin cam ciudat, pentru că, de regulă, nu ai amintiri decât de la o vârstă mai mare de 2 ani. Dar eu ţin minte cum mi s-au făcut nişte fotografii în care apar plângând, foarte nefericit, într-o curte mică a locuinţei în care stăteau ai mei la grămadă cu alţi câţiva zeci de inşi. Ştiu că pot lega această poză de dimineaţa în care a venit cineva să mă fotogafieze. Îmi amintesc foarte bine că am crezut că era doctorul. Mi-era o frică îngrozitoare de doctori încă de pe-atunci. Văzând că îndreaptă spre mine un aparat, bineînţeles că am intrat în panică şi am început să plâng. Purtam un soi de şpilhozen, era vară şi stăteam într-un crâng de liliac, ţinând un pumn la ochi şi plângând în faţa fotografului.

Subcultura muncitorească
Dar de ce venise fotograful acasă? Era o ocazie specială?
Pe-atunci, fotografii se făceau în situaţii foarte precise. Când te duceai într-o staţiune, te fotografiai cu ursul împăiat. Era mai întâi faimoasa poză în care apăreai gol, pe blăniţă, când aveai câteva luni. Apoi, la câţiva ani o dată, când mai creşteai, de obicei la bâlciuri sau prin parcuri. Mai târziu te pozai cu iubita pe un pod, în Cişmigiu, de pildă. Te mai pozai la nunţi şi botezuri. Eu nu cred că am mai mult de zece poze până la 16-17 ani. Aşa era cutuma. Ce făcea tot cartierul făceau şi părinţii mei. Oamenii pe care i-am cunoscut în copilărie trăiau într-un fel de subcultură muncitorească.

Cum adică?
Dacă era la modă să ai păpuşi cu rochii de burete înşirate de-a lungul patului, toată lumea avea. Toată lumea îşi avea faimosul peşte de sticlă în vitrină. La cheile de la şifonier se făceau nişte ciucuri tricotaţi, aşa avea toată lumea. Gobelinuri pe pereţi, macrameuri pe masă, pereţii pictaţi „cu rolul“. Tot o modă era şi pozatul la ocazii.

Toate ritualurile slave din satul Tântava

Aţi prins gustul vreunei mode, cum sunt ciucurii tricotaţi? Ori găseaţi alte lucruri mai prietenoase?
Nu eram prea curios în privinţa lor. Modelele se schimbau mereu în cartierele mărginaşe. Pentru mine, ele erau normalitatea. Aşa trăia lumea, aşa trăiam toţi. Nu-mi puneam problema că se poate trăi şi altfel. Îmi plăcea mult să merg la mătuşa mea, care stătea în partea cealaltă a oraşului, în cartierul Dudeşti-Cioplea. Avea acolo o casă de cărămidă netencuită, foarte neobişnuită pentru mine. Când mergeam în vizită, scotoceam toată casa. O întorceam pe dos, pur şi simplu. Mătuşa mea era croitoreasă, iar maşina sa de cusut avea nişte sertăraşe în care-şi ţinea papiote de aţă, eşantioane de material, magneţi cu care aduna acele. Ţin minte că mă jucam ore în şir cu magneţii aceia. Era o lume nouă, deosebită, pe care o exploram în culmea fericirii.

Apare-n „Rem“.
Da, toată acţiunea din „Rem“ se petrece acolo, în cartierul mătuşii. Cred că „tanti Aura“ îi ziceam în „Rem“. Pe ea o cheamă de fapt Vasilica, aşa cum apare în „Orbitor“. Ca în Proust – dar în lumi atât de diferite! – am avut şi eu „à côté de chez ma tante“ sau „à côté de“ Tântava, satul de unde veneau mama şi surorile ei.

„În grindă era busuioc“
Unde este acesta?
E în comuna Grădinari, la vreo 20 de kilometri de Bucureşti către vest. Când mergeam acolo, era într-adevăr o evadare din realitate, din lumea mea obişnuită de pe asfalt. Tataie, Badislav Vasile, care m-a fascinat toată viaţa, avea o casă ţărănească fermecătoare, cu pământ pe jos, cu prispă, cu tindă, cu patul pe pari, acoperit cu cergă şi cu perne groase şi tari, umplute cu paie. În grindă era busuioc, iar pe pereţi – icoane ieftine, cu rame din sticlă pisată şi colorate de mână, şi fotografii vechi, îngălbenite, cu cine ştie ce rude de-ale mele în costume militare, femeile în port popular etc. De-o parte şi de alta a tindei erau două odăi mici, de ţară, cu ferestre împărţite în ochiuri de geam. Acolo, la Tântava, era Macondo al meu, o lume uluitoare, incredibilă (n.r. – Macondo este satul columbian fictiv descris de Gabriel Garcia Márquez în romanul „Un veac de singurătate“). Tataie făcea ţuică – avea o livadă mare de pruni şi corcoduşi în spatele casei – în nişte butoaie care mi se păreau gigantice. Erau de două ori mai mari decât mine. Le ţinea într-un hambar foarte mare, unde mai era şi căruţa – că şi lui îi luaseră comuniştii caii şi-i împuşcaseră – şi toate hamurile atârnau pe pereţi. În curte, ţin minte, era un plug ruginit. Pânze de păianjen uriaşe. În cămăruţa de provizii erau nişte lăzi în care ţinea făină şi alte lucruri de felul ăsta. Era altă lume.

Ţărani cu paporniţe, cu găini, cu raţe
Mergeaţi des?
Mergeam din când în când. Pe atunci, nimeni n-avea telefon. Oamenii se duceau neanunţaţi unii la alţii. Plecam în zori, la şase dimineaţa, cu o rată veche, iar maică-mea mă punea pe motorul maşinii, pe gâlma aceea uriaşă dintre şofer şi pasageri. Ţărani cu paporniţe, cu găini, cu raţe, se înghesuiau în maşină, într-o duhoare indescriptibilă de benzină, găinaţ şi usturoi. Rata nu ajungea chiar până la Tântava, aşa că mai mergeam vreo 3 kilometr

i pe jos. Apoi o luam pe uliţele satului. Oamenii ieşeau cu toţii pe bănci, în faţa caselor, şi cei mai mulţi erau în porturi populare. Bunicul meu, de pildă, până în ’72, când a murit, nu a purtat decât haine ţărăneşti. Când venea acasă la noi, era ca un străin din altă lume.

Ţigăncuşele îmbrăcate în brusturi şi lipan
Empatizaţi cu ei? Eraţi, totuşi, copil de asfalt.
Am văzut în Tântava lucruri care par din poveşti. De pildă, obiceiurile lor. Acolo am văzut prima oară caloieni puşi pe apă. Ştiţi ce sunt caloienii?

Am auzit într-o melodie...
Seara, fetele făceau un fel de bărcuţe de lemn pe care puneau un om de lut, cu lumânări şi un colac sau o colivă pe piept. Îl trimiteau pe apă pentru blajinii care locuiau în josul râului. Apoi am văzut paparudele: ţigăncuşe îmbrăcate în brusturi şi lipan, care cântau „Paparudă-rudă, vino de ne udă!“. Iar oamenii veneau şi le udau ca să plouă. Am văzut multe alte lucruri, cum se face coliva, cum se coc colacii pentru înmormântări etc. Toate ritualurile astea slave care se perpetuau acolo erau magice pentru mine.

Vi se păreau frumoase sau barbare?
Mi se păreau nemaipomenit de frumoase. Am fost acolo la nunţi, la botezuri, la priveghiuri, în toate momentele semnificative ale vieţii, cum spun tratatele de antropologie.

Într-o staţiune balneoclimaterică, la Govora

Cum au luat părinţii hotărârea de a se muta la oraş?
Părinţii mei fac parte din generaţia care a ajuns la maturitate imediat după război. Şi-au trăit adolescenţa în timpul războiului şi-apoi au intrat în vâltoarea istoriei, cum se zice, n-au mai fost stăpâni pe destinele lor. Mama şi una dintre surori, Vasilica, s-au făcut croitorese încă din adolescenţă şi s-au dus ca ucenice într-un atelier de croitorie din Bucureşti. Aşa cum am povestit în „Orbitor“, atelierul a fost distrus în timpul bombardamentelor americane. Din fericire, ele nu erau acolo, dar au fost colege de-ale lor care au murit sub dărâmături. Mamei nu i-a plăcut însă croitoria, aşa că a plecat.

Cum l-a cunoscut pe tatăl dumneavoastră?
Părinţii mei s-au cunoscut ca-n „Bunavestire“ a lui Breban: într-o staţiune balneoclimaterică, la Govora. Apoi tatăl meu a venit după mama în Bucureşti, unde şi-au luat împreună cămăruţa de pe Silistra, despre care-am vorbit. Mai târziu, ne-am mutat pe Şoseaua Ştefan cel Mare, în blocul unde încă locuiesc părinţii mei.

Cum a fost distrus „patrimoniul“ său
Prima casă nu era pe strada Pâncota?
Da, însă se numea Silistra atunci. Strada mai există, însă casa faimoasă în formă de „U“ în care locuiau părinţii mei a fost demolată.

În ce an?
Eu am mai văzut-o prin ’91-’92. Fusesem în America, de unde adusesem un Polaroid. Ţin minte că m-am dus să văd casa, am văzut-o distrusă, o ruină, deja nu mai era locuită. În curte – un Mercedes străvechi, pe butuci, şi ăla distrus complet. O imagine incredibilă: Márquez. A doua zi, am fugit cu Polaroidul să fac casei o poză, ca să n-o acopere uitarea, însă deja fusese dată jos cu buldozerul. De la o zi la alta. Nu mi-a venit să cred. Am mai avut un astfel de şoc când a fost distrusă moara „Dâmboviţa“, din spatele blocului părinţilor mei. Tot aşa, de la o zi la alta. Era o clădire colosală, de două ori mai mare decât „Vaporul lui Assan“ care încă mai e-n picioare la Lizeanu, dar în adâncă ruină şi el. Când eram mici, săream gardul şi ne jucam în curtea morii. Când te uitai la clădirea aia de cărămidă, cu turnuleţe pe vârfuri, nu-ţi venea să crezi că exisă ceva aşa de mare pe lume.

Atunci aţi scris textul „Bucureştiul meu“, în „Lettre Internationale“? Ca urmare a acestui şoc?
Acolo am povestit despre demolarea casei copilăriei, dar şi despre un vis. În vis, mă întorceam în casa copilăriei mele, pe jumătate distrustă. Acolo, în odaia străveche, am văzut-o pe mama, tânără şi strălucitoare, care mă aştepta ţinând după gât un mare câine-lup.

Ăsta e vreun simbol?
Nu ştiu, nu sunt şi psihanalist. Dar încă păstrez o fotografie de la Sinaia în care am vreo 10 ani şi apar cu mama şi cu sora mea, iar ultima ţine după gât un câine-lup, al fotografului.

„Un francez se folosea de numele meu“
Nu ne-aţi povestit despre filiera poloneză.
Pentru că, după ştirea mea măcar, e total fictivă. Ea există numai datorită vagii asemănări dintre numele meu şi cel al familiei de nobili polonezi Czartoryski...

Cărtărescu e numele tatălui, nu?
Da, însă dintr-o greşeală de transcriere la primărie. Ceilalţi sunt fără diacritice. Există, în Ictar-Budinţ, satul său natal, vreo patru familii care se numesc „Cartarescu“. Eu am găsit pe Facebook peste o sută de Cartarescu, răspândiţi în toată lumea. Există şi trei Mircea Cărtărescu. Am găsit şi oameni care şi-au asumat numele ăsta ca nickname de Facebook. Am interpelat, la un moment dat, un francez ce folosea numele meu: „Suntem cumva rude?“. „Nu“, mi-a răspuns, „dar am văzut într-o librărie numele dumneavoastră, mi-a plăcut şi-l folosesc drept nickname pentru Facebook“. Foarte curând, am dat şi de o Ioana Cărtărescu, pe care am primit-o printre prietenii mei de pe Facebook. I-am spus: „Cred că suntem şi rude, mă bucur că vă cunosc“. „Nu, e doar un pseudonim pe care mi l-am luat, n-are nicio legătură“, mi-a zis...

„Vameşul s-a uitat la mine şi-a zis transfigurat: «Respect, domnule Mircea Badea!»“

Ştim că, atunci când a murit Gheorghiu-Dej, în martie ’65, la şcoală vi s-a spus că n-aveţi voie să mai râdeţi, să alergaţi. Aţi înţeles atunci gravitatea momentului?
Noi nici nu ştiam ce înseamnă politica. Ne întrebau câteodată la şcoală: „Tatăl tău e membru de partid?“. Copiii habar n-aveau, trebuia să se ducă acasă, să întrebe. După reacţia învăţătoarei, ni se părea că era mai bine să fii decât să nu fii. Aveam un portret, bineînţeles, deasupra tablei, dar el intra în „pavoazarea“ clasei, alături de planşa cu vaca, porcul, alfabetul... Când mergeam la cinema, întotdeauna filmul începea cu un „jurnal de actualităţi“. Acolo apăreau tovarăşii din conducere, care-şi strângeau tot timpul mâinile unii altora, se agitau steguleţe, oamenii defilau cu tablouri de-ale lor. Dar nimeni nu era atent la toate astea, toată lumea aştepta să înceapă filmul. În timpul „jurnalului“ vorbeau unii cu alţii, se strigau peste rânduri, fluierau, scuipau seminţe. Cei mai mulţi oameni nici nu ştiau cine-i conduce, ce-i un partid. Partidul Muncitoresc Român era ca un fel de mit, un fel de religie. O chestie care te veghează, care „e-n toate, e-n cele ce sunt şi-n cele ce mâine vor râde la soare“, cum spuneau poeţii. Dar nimeni nu ştia precis ce e comunismul. Măcar aşa vedeam noi, copiii, lucrurile.

Nu vă spuneau părinţii acasă?
În mediul nostru, copiii nu vorbeau despre aşa ceva. Părinţii noştri erau oameni mici, simpli muncitori. Cu toate acestea, în cărţile de şcoală, după ce am învăţat literele, am trecut la texte despre Vasile Roaită, care trăgea sirena la Griviţa, despre Eftimie Croitoru, Filimon Sârbu, Olga Bancic. Se crease o mitologie paralelă, era o lume închisă în ea şi având regulile ei.

Tancurile care treceau prin faţa blocului
Dar nu era magnetic festivismul comunist? Aţi fost la parade de 23 august?
În dimineaţa zilei de 23 august noi, care stăteam pe Ştefan cel Mare, deschideam geamurile şi ne uitam de la etajul cinci cum trec coloane de oameni. Şi treceau oameni care râdeau, vorbeau, fumau, îşi duceau pe spinare pancartele şi lozincile, le târau în urma lor. Era un spectacol atât de haotic şi colorat, că ziceai că e armata salvării. Erau şi carele alegorice care, pentru noi, copiii, erau culmea fantasticului. Care alegorice cu ţesătoare care lucrau la războaie de ţesut, strungari, sportivi care formau o piramidă, în vârf era un copil care ţinea secera şi ciocanul... Era un fel de spectacol muncitoresc grotesc şi absurd. De fapt, arhetipal, cred că acestea erau carnavalurile lumii muncitoreşti. Treceau şi tancurile pe acolo. Mă rog, au trecut de două ori, pentru că au distrus pavajul şi-n anii următori, spre nemulţumirea noastră, le-au adus pe altă parte. Dar, la 7 ani, auzeam din timp un huruit surd, tot mai apropiat, şi-apoi vedeam tancurile trecând pe sub balconul meu. După ce trecea coloana, toţi copiii din bloc coborau la parter ca să culeagă  pancarte pe care scria „PMR“, flori artificiale, steguleţele, al Partidului şi al RPR, mai târziu al RSR.

Cel mai mândru scriitor
Ştim că tatăl dumneavoastră a fost ziarist...
Tata scria la gazeta de perete, în fabrica în care lucra, la Atelierele ITB, la reparat tramvaie. A fost luat ca element promiţător. Avea dosar bun, condiţie socială ireproşabilă: părinţii lui fuseseră ţărani săraci. L-au dus la şcoala de ziaristică, la „Ştefan Gheorghiu“ şi, după doi ani, l-au repartizat la ziarul „Steagul Roşu“, care era ziarul regiunii Bucureşti. Tata avea redacţia la Casa Scânteii, iar pentru deplasări în teren avea o Volgă mare, neagră, cu tablă „de tanc“, cum se spunea. Mergea din sat în sat şi scria reportaje despre agricultură. Foarte, foarte înduioşătoare pentru mine erau serile când ne adunam toţi în bucătărie, iar tata ne citea articolele lui.

Şi nu v-aţi gândit să deveniţi ziarist?
Dimpotrivă, am urât ziaristica toată viaţa. Ţin minte că, la început, articolele tatălui erau tăiate cu linii roşii, cu multe adnotări. Dar cred că niciun scriitor n-a fost atât de mândru pe cât era tata de articolele lui. Mama şi noi trebuia să le lăudăm, deşi habar n-aveam despre ce era vorba.

10 vrăbii moarte, strivite, însângerate
Aţi fost pe teren?
Ţin minte că am fost la un moment dat cu tata într-un sat. Am umblat prin tot felul de birouri, tata nota într-un carnet ce-i spunea agronomul sau preşedintele CAP-ului: purcei, viţei şi vite, recolte, planuri realizate... Noaptea, ne întorceam cu aceeaşi Volga. Era o adevărată aventură. Lucrul pe care mi-l amintesc cel mai bine fiindcă m-a şocat cel mai tare a fost că, atunci când am oprit ca să coborâm, şoferul ne-a chemat în faţa maşinii să ne arate ceva. În grilajul nichelat, din faţă, al Volgii rămăseseră vreo zece vrăbii moarte, strivite, însângerate, lovite în plin pe drumuri.

„Când am intrat la facultate, încă nu cunoşteam centrul oraşului“

Ne aflăm la sfârşitul anilor ’60. Atunci, situaţia financiară era puţin mai comodă, nu?
Nu chiar, pentru că exista un singur salariu în casă. Mama nu lucra. Şi-atunci, chiar dacă salariul tatălui era mai bun decât al altor oameni, pentru noi era insuficient. Tot ce ne cumpăram în casă era pe „reciproc“ (n.r. – Casa de Ajutor Reciproc). Nu am fost foarte săraci, dar eram la limită. În fiecare seară părinţii mei făceau socoteli, liste nesfârşite cu creionul chimic. Toate cumpărăturile din ziua respectivă.

Vă afecta acest ritual?
Nu foarte mult, pentru că toţi erau la fel atunci. Oamenilor le ajungea salariul de la o lună la alta. Ai mei erau economi, nu risipeau banii. Îşi permiteau un singur lux: se duceau la cinema. Era marea plăcere a mamei, care a iubit întotdeauna filmele. Am mai spus-o: mama şi-a adus satul cu ea la Bucureşti. Ştia oraşul doar în micul ei teritoriu dintre Lizeanu şi Dorobanţi. Rar ieşea de acolo. Nu se ducea în centru niciodată, îi era jenă. Eu, când am intrat la facultate, încă nu cunoşteam centrul oraşului.

A fost o întâmplare sau era un complex pe care-l aveau perifericii faţă de cei din centrul oraşului?
Nu ştiu. Tata, de pildă, era mult mai familiarizat cu centrul. Tata trăia într-o altă lume. Ai mei s-au considerat întotdeauna oameni simpli. Aproape că nu intrau în locuri în care ştiau că nu au ce căuta. De pildă, în librării, în restaurante, nu mai vorbesc de săli de expoziţie. Ei erau oameni care trăiau în această subcultură muncitorească. Chiar şi când tata a devenit ziarist, tot în subcultura asta au trăit, deşi tata mai ieşea la un coniac cu colegii lui. Dar el n-a avut nicio legătură cu lumea lor. În primul rând, pentru că nu avea mijloace să trăiască acolo. Mama îi spunea mereu: „Nu te compara tu cu colegii tăi! Ei au case, au bani, tu ai familie, trebuie să-i hrăneşti pe toţi!“.

Totuşi, a mai făcut o facultate.
Uite cum s-a întâmplat: la un moment dat, regiunea Bucureşti s-a împărţit în judeţe. S-a făcut reorganizarea administrativă a ţării. Şi, din regiunea Bucureşti, s-au făcut cele trei judeţe. Ziarul „Steagul Roşu“ şi-a mutat sediul la Călăraşi. Tata, însă, n-a vrut să plece din Bucureşti şi a renunţat la slujbă. A renunţat la ziaristică şi a făcut ASE-ul, patru ani, timp în care, într-adevăr, a fost o perioadă foarte grea pentru noi. Fapt este că, după aceea, a devenit economist la Fabrica de Televizoare din Pipera, unde l-a prins şi Revoluţia. Era, cred, şeful secţiei de Aprovizionare.

  „Sunt ca Budulea Taichii: învăţ greu, dar temeinic“

Spuneaţi că părinţii n-au intrat într-o librărie pentru că nu era locul lor. Dumneavoastră când aţi intrat?
Nici eu nu prea intram în librării. Mă duceam la bi-blioteca şcolii să-mi iau cărţi. Apoi, la biblioteca din cartier. Dacă treceai şoseaua Ştefan cel Mare – care era pe jumătate cât e acum, înainte de a fi lărgită –, la parterul unui bloc era biblioteca. Era acolo un bibliotecar care nu scotea niciodată nicio vorbă, iar înăuntru era o cămăruţă care avea cărţi pe toţi pereţii. De la jumătatea liceului, însă, mi-am luat cărţile de la Biblioteca Municipală.

Nu vă cumpăraţi cărţi?
În tot timpul liceului, mama mi-a dat câte trei lei în fiecare zi. Îmi ajungeau să-mi cumpăr un cico sau o frucola şi-un pateu cu brânză. Alţi bani n-am avut până am luat bursă la facultate, aşa că-mi era greu să-mi cumpăr cărţi. Până aproape de sfârşitul liceului, cred că n-am avut acasă mai mult de o sută, o sută cincizeci de cărţi. Cumpăram, în schimb, colecţii de broşurele: „Povestiri ştiinţifico-fantastice“ şi „Clubul temerarilor“. La un moment dat, un văr mi-a dat vreo 30 de fascicule din „Povestiri SF“. Cred că eram în clasa a II-a. A fost literatura mea, cea care îmi oferea tot ce-mi trebuia în momentul acela: adrenalină, frică, fascinaţie, nopţi nedormite. Toate spaimele copilăriei mele au venit de acolo. Frica mea de fantome şi de aliens a venit de acolo...

„Nu e nicio mirare, eram un introvertit“
Aveaţi o bibliotecă restrânsă acasă. Totuşi ce cărţi erau?
Erau ultra-amestecate. Câteodată, în ziua de salariu a muncitorilor, mai apăreau şi standuri de cărţi lângă casieria de unde-şi ridicau salariul. Îşi mai cumpărau şi ei o carte-două. La un moment dat era la modă să-ţi cumperi cărţi. Altădată erau timbrele. Tata cumpăra serii de timbre, plicuri cu premii, avea câteva clasoare. Am făcut şi eu, multă vreme, colecţie de timbre. Nu mai am clasoarele, le-am dăruit primilor mei elevi de la şcoala unde am predat după facultate.

Dar aveaţi genunchii juliţi? Povesteaţi că preferaţi să rămâneţi între cărţi decât să ieşiţi la joacă.
Nu e nicio mirare, eram un introvertit, nu prea-mi plăcea să ies cu copiii. Cred că eram la fel cum sunt copiii de azi cu jocurile pe computer. Totuşi, aveam o gaşcă în spatele blocului. Iar cu juliturile pe genunchi a fost aşa: la un moment dat am avut patine cu rotile. Foarte grele, cred că aveau vreo două chile fiecare, abia puteam ridica piciorul. Şi, cum am învăţat toate lucrurile extraordinar de greu, şi să merg pe role a fost la fel. În vremea aceea, aveam genunchii numai o rană. Cădeam tot timpul. Nu mai zic când am început să merg pe bicicletă...

„ioana, soţia mea e o superbă şoferiţă“
Spuneţi că învăţaţi foarte greu, însă nu spuneţi despre perseverenţa dumneavoastră.
Se poate spune şi-aşa. Uitaţi-vă la Budulea Taichii al lui Slavici: învăţa foarte greu, dar temeinic. Ce-nvăţa nu mai uita. Cam aşa sunt şi eu.

Şi şofatul?
De ce vreţi să mă-ntristez? Ioana, soţia mea, e o superbă şoferiţă, care ştie Bucureştiul mult mai bine decât mine. Şofez şi eu, dar n-o fac cu plăcere şi nu mă simt prea bine la volan. În cei 23 de ani de când am carnet, n-am avut totuşi nici un incident, nici măcar o amendă.

Dar s-a întâmplat să fiţi oprit în trafic şi agenţii de circulaţie să fie îngăduitori pentru că vă recunosc? „Domnule Cărtărescu, iertaţi-mă...“
Nu, dar mi s-a spus „Respect, domnule Mircea Badea!“. Nu glumesc. Eram la graniţa cu Ungaria, cu Ioana şi Gabriel (n.r. – fiul său). Vameşul nu a vrut să ne lase pentru că nu aveam certificatul de naştere al copilului. Ne făceau greutăţi. Ioana i-a spus: „Dar nu-l recunoaşteţi pe Mircea? Nu l-aţi văzut la televizor?“. Vameşul s-a uitat la mine şi-a zis transfigurat: „Aoleu, domnule Mircea Badea, mult respect, vă rog, treceţi, nicio problemă“.

„Cele mai alarmante ziledin istoria recentă“

Aţi fost aproape nelipsit de la „Cenaclul Junimea“. Cum era Ovid S. Crohmălniceanu?
Pentru noi, pentru tinerii din „Cenaclul Junimea“, pe care el îl conducea, a fost ca un fel de bunic. Era foarte, foarte îndatoritor. Aduna oamenii în jurul lui, era extraordinar de afabil şi de cald. Spre deosebire de Manolescu, pe care nu-l interesa altceva decât literatura pe care o scriam, Crohmălniceanu se interesa de cum trăim, de ce ne trebuie, ne întreba mereu dacă ne poate ajuta cu ceva. Era un om pe care l-am iubit cu toţii. Sigur că ştiam că în anii ’50 fusese unul dintre cei care au adus proletcultismul. Între timp, ca şi Paul Cornea şi alţii, se reciclase, fiind un om foarte inteligent. Într-un fel, îşi spăla păcatele cu noi. Pentru noi, acei vreo zece ani cât am mers la „Cenaclul Junimea“ au fost anii esenţiali. Pentru că la Crohmălniceanu se lucra. La cenaclul lui Manolescu era mai mult spectacol. Erau focuri de artificii. Venea lumea mondenă, veneau uneori câte-o sută de oameni.

Dar era bine să fii văzut şi acolo.
Cred că sunt unul dintre puţinii care au mers tot timpul la ambele, pentru că al lui „Croh“ era de proză, iar al lui Manolescu – mai mult de poezie. La „Junimea“ veneau maximum 13-14 oameni, dar erau cei mai buni din vremea respectivă. Am învăţat foarte mult de la ei. Şi, dac-am scris vreodată proză, a fost prin influenţa lor. Eu, fiind poet, mă simţeam uneori stingher între ei.

Cea mai fericită zi a acestui popor
Ce-aţi făcut la Revoluţie?
Eram în Bucureşti, stăteam pe strada Nada Florilor, la Teiul Doamnei, pe Colentina. Acolo am locuit 19 ani, nici nu-mi vine să cred! Am stat într-un bloc în care, realmente, nu era niciun unghi drept. Puteai măsura cu un echer de şcoală: toate zidurile erau strâmbe. E un apartament pe care mi l-am cumpărat la jumătatea anilor ’80. Din prima mea carte de literatură am dat avansul, apoi m-au ajutat şi părinţii. La Revoluţie eram acasă, locuiam cu fosta mea soţie şi bineînţeles că urmăream toată nebunia. În noaptea de 21 spre 22, ne-am oprit unul pe celălalt să mergem în centru. Când o apuca pe ea curajul, când pe mine. Până la urmă, pentru că aveam un copil de 2 ani, ne-am gândit că e mai bine să rămânem acasă. Auzeam împuşcături dinspre centru, vedeam explozii şi lumini. A doua zi, la şapte dimineaţa, eram în Piaţa Palatului, din faţa Comitetului Central. Am stat acolo până la patru după-amiază, l-am văzut pe Ceauşescu plecând cu elicopterul. Acolo ne-am întâlnit cu o mulţime de oameni. Era o fraternizare generală. Oamenii uitaseră toate diferendele dintre ei şi erau foarte fericiţi. Cred că a fost, de fapt, ziua cea mai fericită a acestui popor. Până au început nenorocirile iarăşi.

La începutul anilor ’90 eraţi o persoană publică. Eraţi cunoscut. V-aţi gândit să vă alăturaţi valului de emigrări?
Nu eram o persoană publică, mă ştiau doar cei din lumea literară. Când am avut, în 1990, prima bursă, în Statele Unite, m-am gândit serios dacă să mă mai întorc sau nu. După aceea m-am gândit dacă să nu intru în politică, într-un partid.

Unde?
La mentorul meu, la Nicolae Manolescu, bineînţeles. Am vrut să mă înscriu în Partidul Alianţa Civică, am mers într-o zi până la sediu ca să mă-nscriu, dar am găsit lacătul pe uşă. Mi s-a părut un semn, şi eu cred în semne. Nu trebuia s-o fac, şi n-am făcut-o până azi.

„Nu m-aş întoarce la jurnalism“
Aţi avut o vreme bună rubrică în ziar.
Cum vă spuneam, am urât toată viaţa jurnalismul şi, până la urmă, m-a ajuns şi pe mine. Tata era tot timpul plecat pe teren, nu-l vedeam aproape deloc şi evident că ştiam că e din cauza meseriei. Până la urmă am ajuns şi eu să scriu în ziare, deşi nu mi-aş fi închipuit în viaţa mea că pot face asta. S-a întâmplat în primul rând pentru că, la un anumit moment, mi s-a reproşat că stau deoparte, că m-am închis în turnul meu literar de fildeş. Cineva a scris chiar o cronică îndârjită împotriva „Jurnalului“ meu, spunând: „Pe Cărtărescu nu-l doare nimic din ce ne doare pe noi toţi“. Am avut atunci un sentiment de vinovăţie şi de frustrare.

Cum aţi debutat, ca să zic aşa?
Mergeam într-o zi cu tramvaiul spre centru, când am primit un telefon. Era de la Marius Tucă: „Domnule Cărtărescu, nu vreţi să scrieţi în «Jurnalul Naţional»? Putem să vă oferim 100 de euro pe articol“. 100 de euro însemna pentru mine, atunci, foarte mult. I-am spus: „Eu nu fac jurnalistică, dar aş putea măcar să-ncerc“. Aşa am început să scriu. Pe vremea aceea, „Jurnalul Naţional“ era un fel de ziar de familie. N-avea nimic politic şi scria la el multă lume bună. Am început să scriu acolo şi, încetul cu încetul, m-a prins morbul ăsta care prinde pe toată lumea care face jurnalism. Te prinde un fel de nevoie de a scotoci, de a-ţi da seama care e realitatea din spatele jocului politic. Trebuie să spun că şi pe mine m-a prins. Poate întâmplător, poate nu, m-am plasat de partea celor care apărau independenţa justiţiei, a statului de drept, a lucrurilor de care acum e la modă să-ţi baţi joc. Apoi, am trecut la „Evenimentul zilei“.

La „EvZ“ a fost şi o suprapunere cu politica ziarului.
Nicidecum. Am scris mereu numai ce-am gândit eu singur, cu capul meu. Bine sau prost. A fost o perioadă din viaţa mea, n-o regret, dar nu m-aş întoarce acolo. Dacă sunt solicitat să-mi spun părerea în legătură cu un eveniment care e în desfăşurare, o spun cu tot curajul, dar n-aş mai ţine o rubrică săptămânală. Probabil nu voi mai face niciodată jurnalism sistematic.

De ce?
A fost foarte amar pentru mine, pentru că a fost prima dată când m-am ciocnit de oameni. Cum spune Rainer Maria Rilke în prima elegie: „Noi, oamenii, când una vrem, simţim întreagă/ Împotrivirea celorlalţi“. Exact aşa simţi când ai curajul unei opinii. În momentul în care te-ai ridicat pentru nişte valori, pentru orice lucru pe care-l preţuieşti, imediat devii duşmanul cuiva. Şi poţi avea surpriza cea mai neplăcută: să devii duşmanul prietenilor tăi.

„S-a dezlănţuit iadul din nou“
Imaginea asta e la nivelul anilor ’90, când se certau în sufragerie fiul liberal şi tatăl fesenist.
Am avut o perioadă în care am sperat foarte sincer că lucrurile merg spre bine. A fost perioada de dinainte de 11 septembrie. Atunci a scris şi Fukuyama volumul „Sfârşitul istoriei şi ultimul om“, în care spunea că oamenii se îndreaptă către idealul democraţiei de tip american. Am crezut şi eu atunci că ideologiile au murit, dar a fost o naivitate. Imediat după aceea, s-a dezlănţuit iadul din nou. Iar zilele pe care le trăim acum, după părerea mea, sunt cele mai neliniştitoare, mai alarmante şi mai teribile din istoria recentă. E ameninţarea lui Putin, a Statului Islamic, e ameninţarea propriei noastre corupţii, în care ne bălăcim până în gât. N-am mai întâlnit confluenţa aceasta de pericole din atâtea părţi.

„Eu sunt doar un cărtărescolog“

Există, în concepţia populară, un grup relativ fluctuant, care se cheamă „intelectualii lui Băsescu“. Aţi fost asimilat acestui grup, dar asta e puţin important. Totuşi, de ce există categoria „intelectualii lui Băsescu“?
Drept să vă spun, eu mă simt un personaj greu de plasat undeva în spaţiul public şi ideologic românesc. Sunt, prin formaţie, un optzecist, adică un beatnic, un liberal în cel mai larg sens al cuvântului. Sunt încadrat, pe de o parte, de o lume mai conservatoare, lumea lui Gabriel Liiceanu, a lui Andrei Pleşu şi a lui Horia Roman Patapievici şi, de cealaltă parte, de lumea neoliberală a postmodernilor din care am provenit. Am iluzia că sunt un punct de echilibru, deşi nu ţin deloc la asta. Coexistă în mine o tendinţă mai conservatoare şi mai respectuoasă faţă de cultura înaltă, dar şi o tendinţă spre iconoclastie şi rediscutare a valorilor.

Ce înseamnă cărtărescian?
Nu ştiu. Eu sunt doar un cărtărescolog, singurul care există. N-am întâlnit până acum cărtărescieni. Am întâlnit autori care scriau oarecum în siajul meu, dar şi ei şi-au schimbat, până la urmă, cursul. Nu cred că am discipoli, şi sper în primul rând să nu-mi devin cândva propriul discipol...

Aveţi o literatură cu o puternică dimensiune autobiografică. Pe măsură ce trece timpul, referinţele acestea devin obscure pentru cititor, deşi ele sunt centrale în textele vechi. Asta nu ar putea aduce un deserviciu acestor texte, întrucât cititorul poate să nu aibă foarte clar tot contextul?
Încep să fac greşeala autorilor care au prea multe cărţi scrise. Adică să las la o parte literaritatea textelor în favoarea adevărurilor personale. Pe mine, în acest moment, mă interesează prea mult adevărul lucrurilor pe care le descriu în textele mele şi uneori lucrul ăsta se produce în detrimentul valorii estetice. De pildă, scriu acum o carte care e mai curând un document. Un document clinic. Asta mă interesează în cel mai înalt grad, pentru că, în definitiv, eu am scris mereu pentru a înţelege ce e cu mine. De ce sunt aşa cum sunt. Eu nu scriu romane cu întâmplări din viaţa unor oameni. Cărţile mele sunt instrumente de explorare interioară. Am lucruri grave de spus despre mine în „Anomaliile mele“, unde „notez inexprimabilul“, cum scria Arthur Rimbaud. Unde caut nişte lucruri despre care ştiu sigur că există în mine, dar care pot fi uneori greu de înţeles pentru cititori, şi de multe ori şi pentru mine însumi.

Dar scrisul devine terapeutic.
Nu terapeutic, pentru că nu vreau să scap de boala care e chiar destinul meu de om şi scriitor. Scrisul, în momentul în care-l foloseşti ca să-ţi înţelegi situaţia în lume, devine metaliterar, ca la Kafka şi la toţi ceilalţi autori pe care-i admir: la ei, esteticul şi adevărul fuzionează.

Daca v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.