Desmond Morris, Zoomenirea, trad. de Valentin Dumitraşcu, Editura Art, Bucureşti, 2016, 290 p.

„Umanul“ pare să fie un „animal îmbunătăţit“ ca să parafrazez o sintagmă din literatura teologică. Cu o asemenea grilă hermeneutică – omenescul devine decriptabil în cel mai simplu mod cu putinţă: în mijlocul pretenţiilor arogantului biped se târăşte o reptilă, se bate cu pumnii în piept o maimuţă, îşi etalează coada un păun. Omenesc-prea-animalic...

Desigur, nu e nimic rău că, din când în când, „Omul“ este readus cu picioarele pe pământ, în faţa „familiei“ sale de origine, grotesc repudiate de el – pe măsura tot mai marilor sale izbânzi în cariera trofică. Acest parvenit al naturii, acest arivist nesătul să urce treptele – artificial înmulţite – ale unei scări a „evoluţiei“, a dus până la extrem „nerecunoaşterea“ legăturii dintre el şi restul vietăţilor, ba chiar dintre el şi Pământ. El este atât de încredinţat că „lumea omului“ este într-atât de diferită de „lumea naturii“ încât, în ciuda evidenţelor şi a argumentelor aduse de propria lui raţiune, nu poate încă accepta existenţa efectelor dezastruoase şi ireversibile ale acţiunilor sale asupra mediului. Adânc împlântată în gândirea sa, paradigma iraţională a rupturii de nivel dintre el şi natură îl face să fie convins că deşeurile de plastic, radioactive sau emisiile de carbon – nu pot avea niciun efect serios asupra climei sau a ecosistemului. E straniu că însuşi Friedrich Nietzsche – marele profet al împăcării omului cu Pământul – se arată, într-una din diatribele sale zarathustriene, profund marcat de o asemenea viziune segregaţionistă şi antropocentristă: „ce este maimuţa faţă de om? O ruşine şi o batjocură dureroasă...“

Întrebarea pe care Zoomenirea te face să ţi-o pui este însă următoarea: cât din animalul lui Morris are legătură cu „animalul“ real şi cât este o construcţie pe temeiuri onto-teologice. Din nefericire, obiectivitatea naturalistului este invers proporţională generalităţii afirmaţiilor sale. Invers, cu cât rămâne mai apropiat de detaliu şi de particular, cu atât informaţiile şi concluziile lui sunt mai relevante din punct de vedere ştiinţific. De îndată ce se îndepărtează, naturalistul – fiind de obicei mai curând ingenuu din punct de vedere filosofic – riscă să fie preluat de „viziuni“ metafizice şi / sau chiar religioase. Argumentaţia lui „ştiinţifică“ nu va face atunci decât să întărească şi să împrospăteze prejudecăţi milenare: animalul este o entitate guvernată de principiile nutriţiei şi sexualităţii (reproducerii). Restul: lupta pentru putere, teritorialitatea, agresivitatea, ba chiar instinctul de supravieţuire sunt derivabile din această diadă şi explicabile prin raportare la ea.

Oricât de numeroase ar fi, canalele de televiziune despre natură – de obicei de sorginte englezească şi americană – împărtăşesc toate, fără abatere, una şi aceeaşi doctrină „darwinistă“, „ortodoxă“ până la trivializare. Câteva titluri de emisiuni din ultima vreme transmit fără reţinere „ideologia“ (sau, dacă preferaţi, „politica“ postului): „Ucide sau vei fi ucis“, „Mănâncă sau vei fi mâncat“, „O planetă ostilă“, „Maşinării de ucis“, „Topul celor mai performanţi ucigaşi din natură“ ş.a.m.d. Mărturisesc că nu o dată mi s-a părut suspectă „armonia“ dintre agresivitatea şi ferocitatea manifestate în cursul istoriei de către englezi şi americani şi cele demonstrate, iată, de „natura“ însăşi în emisiunile canalelor „ştiinţifice“ anglo-americane. Ca şi cum... faptele lor istorice ar fi fost justificate şi întemeiate de „legi“ ale naturii, de o „raţiune“ sau de un „spirit“ activ în întreaga lume vie. Să ne reamintim că unii dintre sofişti utilizau exact acelaşi gen de argumentaţie pentru a obţine o întemeiere „naturală“ a acţiunilor imorale ale fiinţei umane. În acest curs al ideilor, o întrebare devine inevitabilă: ce emisiuni despre animale şi lumea naturii ar face de pildă o televiziune „ştiinţifică“ din India sau din Mongolia, din Tibet sau din Egipt? Ca român, îmi este încă vie în memorie Teleenciclopedia – emisiunea ştiinţifică celebră mai ales în timpul regimului comunist – unde natura părea cuprinsă de un pacifism, ba chiar de o resemnare paradisiac-mioritică: florile se deschideau de la sine, albinele le polenizau, cerbii îşi plimbau ţanţoş coarnele falnice, arareori încrucişate în dueluri - deloc sângeroase, aproape ludice. Dacă Iisus ar fi fost contemporanul nostru, ar fi ales în mod sigur Teleenciclopedia, şi nu televiziunile englezeşti pentru ilustrarea vestitei sale pilde: „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte.“ (Matei, 6:26). Într-un caz, natura întemeiează lupta individualistă şi egoistă pentru hrană şi sex (reproducere) din rândul oamenilor, în al doilea caz natura „arată“ fundamentele ultime ale unei societăţi umane paternaliste şi aproape asexuate.

Desmond Morris caută – pe baze englezesc-„darwiniste“ – animalul din om. Şi nu-i este greu să-l găsească... în grădina zoologică. Omul s-a distanţat de animalul natural întrucât trăieşte în medii artificiale, în suprastructuri urbane, în populaţii dense... astfel încât cel mai bun termen de comparaţie nu este animalul sălbatic, ci animalul captiv, închis în „sanctuare“. Este – aşa cum e şi animalul de la Zoo – un animal sălbatic de-naturat, cu nevroze cauzate de lipsa de spaţiu, de repetitivitatea acţiunilor, de absenţa stimulilor sau, dimpotrivă, de suprastimulare. Animalului sălbatic (adică liber) îi corespunde, în cazul omului, vânător-culegătorul din care se trage. Şi la fel cum animalul închis într-o cuşcă la grădina zoologică poartă în el un fost animal sălbatic, omul din marile oraşe îl poartă încă în el pe vechiul vânător. Un „vânător“ – pe de o parte extrem de frustrat, pe de altă parte, supra-satisfăcut. În mod curios, din această situaţie contradictorie decurg, pe lângă destule inconveniente la nivel individual, personal, mult mai multe avantaje, beneficii la nivelul grupului (ah, ponciful „speciei“!): grădina zoologică umană a prosperat şi continuă să prospere, nefiind ameninţată decât de... chiar creşterea sa necontrolată. (Într-adevăr de la trei miliarde de locuitori câţi număra grădina antropologică în anii `60 când scrie Morris cartea, omenirea aproape că s-a dublat în numai aproximativ jumătate de secol. Amintesc, cu această ocazie, o delicioasă maximă a lui Morris în sprijinul contracepţiei: „e mai bine să previi viaţa decât să o vindeci“.) Omul îşi manifestă inventivitatea atât în condiţii traumatice – războiul, de pildă (provocat – previzibil! – de creşterea demografică şi de limitarea resurselor), cât şi în condiţii de supra-satisfacţie unde timpul liber îl face să se plictisească, plictiseala să caute stimuli, căutarea stimulilor să descopere... pe lângă perversiuni sexuale, deviaţii comportamentale, divertismente ieftine... literatura, arta, ştiinţa, filosofia! Cultura – explicată de un zoolog!

Care sunt bazele „naturale“ ale inventivităţii umane? Omul face parte, ne spune Morris, din categoria animalelor oportuniste. Cealaltă categorie este reprezentată de animalele specializate: crocodilul aşteaptă, într-o vigilenţă amorţită, să traverseze următoarea pradă balta în care el zace; păianjenul să-i cadă în plasă următoarea masă ş.a.m.d. În schimb, animalele oportuniste (maimuţele, ratonii, veveriţele, hienele şi oamenii) nu aşteaptă, ies în întâmpinare, explorează, caută, cercetează, profită de pe urma a ceea ce le scoate în cale întâmplarea sau norocul. Creierul său supradimensionat l-a făcut pe om să împingă trăsătura exploratorie – comună, cum am văzut, şi altor animale... cu o fenomenologie de altfel destul de distinctă – la performanţe extraordinare, despărţindu-se astfel definitiv de ele. Dar chiar şi animalele din captivitate (având asigurate, precum omul civilizat, masa şi casa...) ajung la performanţe de care sunt incapabile în condiţii de viaţă sălbatică: construiesc adăposturi, mânuiesc instrumente, elaborează scheme de acţiuni.

Sexualitatea ocupă – după nutriţie – celalată jumătate a existenţei bipedului fără pene şi cu unghii late. Maşinile sport, de pildă, sunt „falusuri“ lungi din care capul şoferului abia se mai întrezăreşte. Chitarele electronice sunt, de asemenea, falusuri stilizate – coada prelungită până la extrem şi iţită în sus joacă rolul principal în spectacolele de muzică rock, iar corpul chitarei este ţinut, elocvent, la nivelul pubisului solistului. Rujul, oja, fustele mini, epoleţii, suspensoarele – se adaugă la panoplia însemnelor sexualităţii umane.

Explică „animalul“ de sorginte anglo-americană altceva decât „omul“... cultivat de „cultura“ anglo-americană? E drept, o cultură pe cale de a deveni universală, globală. Cu toate astea, memoria noastră mai poate încă evoca alte „fapte“ naturale, la fel de reale ca şi nutriţia şi sexualitatea, dar care spre deosebire de acestea ocupă... mult mai mult timp din viaţa unui animal, chiar dacă sunt mult mai puţin spectaculoase. Acele intervale de inactivitate cvasi-contemplativă (dacă tot e să antropomorfizăm), aproape indistincte de momentele de detaşare ale unui yoghin... Perioadele de suspendare a funcţiilor biologice (hibernarea). Multe dintre animale oferă exemplul unor fiinţe pentru care nutriţia şi, mai ales, sexualitatea – sunt adevărate evenimente. Unele animale mănâncă odată la două-trei luni! De împerecheat se împerechează câteva săptămâni sau zile pe an!

Nu cumva toată această viziune asupra vieţii animale (lupta acerbă pentru hrană, sex şi putere) este efectul schematizării inerente dramatizării –  pe care de altfel o analizează, foarte subtil, chiar Desmond Morris în cuprinsul cărţii sale, dramatizare superpotenţată în epoca televiziunii? Nu poţi face o emisiune despre „hibernarea“ unui urs sau despre lenevirea unui leu sub arşiţa soarelui. Trebuie să prinzi, să capturezi evenimentele din viaţa animalelor – sfâşierea prăzii, împerecherea, lupta dintre rivali! Adevărata captivitate a animalelor în epoca noastră este tocmai această „capturare“ a lor în evenimenţial, în nevoia de „dramă“, de conflict, de spectacol a omului. Şi de justificare a lui însuşi!

Articol apărut şi în numărul curent al României Literare