FRAGMENT „Omul din eprubetă”, de Nichita Danilov

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Nichita Danilov
Nichita Danilov

„Adevărul” prezintă, în premieră, un fragment din romanul „Omul din eprubetă” de Nichita Danilov, recent apărut în colecţia „Fiction Ltd.” a Editurii Polirom.

„Dacă vă puteţi imagina un Bulgakov trecut prin universul lui Swift, în timp ce ghizii sînt, pe rînd sau concomitent, Urmuz sau Daniil Harms, ambii în mare vervă, dar şi Sigmund Freud, atunci nu veţi ezita să vă lăsaţi purtaţi de povestea fascinantă pe care ne-o propune Nichita Danilov, unul dintre povestaşii adevăraţi ai literaturii noastre de azi, coborîndu-ne în abisul inconştientului uman din eprubeta sa, populată cu tot felul de entităţi şi arhetipuri. Un embrion aterizat de pe nebuloasa Andromeda pe Pămînt, ajuns în laboratorul unui profesor nebun, dar care mişcă universurile pe degete, este martorul uimit al unei vieţi cotidiene terifiante, greu de înţeles, aflată nu întîmplător în rezonanţă cu lumea românească posttotalitară. Mai mult, de pe nebuloasa natală, embrionul aduce pe Pămînt dublura ancestrală a cronovizorului lui Ernetti, aparatul alchimic care facilitează deţinătorului să pătrundă în biografia altuia, ca un vierme într-un fruct, şi să o roadă pe dinăuntru. Astfel descoperim că fiecare om trăieşte în final viaţa din subconştientul celorlalţi, înstrăinîndu-se complet de propria existenţă. Homunculul din eprubetă pare mesagerul unei noi omeniri; el are două seturi de dinţi, unul pentru mestecat mîncarea, altul pentru mestecat cuvintele fără sens, în timp ce în jurul său colcăie o mulţime somnambulă de oameni-mîini şi oameni-degete într-un spectacol halucinant, de un umor sublim, care îţi întoarce sufletul pe dos la fiecare pagină. Şi astfel, în această lume nouă forma corpului uman este ajustată în funcţie de nevoile psihicului; psihicul comunică la rîndul său direct cu o divinitate care îşi manifestă teribila «prezenţă prin absenţă», trupul fiind un recipient pentru sufletul care se uzează fie că e sau nu e folosit.

Distopie luxuriantă, satirică, cu un imaginativ care debordează de soluţii epice mereu surprinzătoare, Omul din eprubetă este un roman total care caută să imprime un sens absurdului vieţii de zi cu zi.” (Adrian Alui Gheorghe)

-FRAGMENT-

„Că mă născusem într-o eprubetă era adevărul pur. Numai că adevărul acesta îl ştiam doar eu şi medicul ginecolog de la Medicina Experimentală, domnul doctor Jacky Brauner, şi, desigur, asistenta medicală, domnişoara Beatrice, căreia profesorul îi spunea pur şi simplu Era sau domnişoara Era, uneori şi Kity sau chiar Kiky, în timp ce ea îl alinta zicându-i pe un ton neaşteptat de gingaş Pusy, fâţâindu-se pe lângă halatul lui şi izbucnind în râsete la fiecare pas. Ţin minte că, aplecându-şi buzele rujate ca o inimioară peste emulsia din eprubetă şi descoperind un punctişor minuscul care se tot agita să iasă la suprafaţă ca să poată înghiţi o gură de aer, domnişoara Era spuse:

— Dragă Pusy, ia uite ce spermatozoid frumos!

Şi, bineînţeles, domnişoara chicoti, bâţâindu-şi fundul dintr-o parte în alta a laboratorului plin de eprubete. Iar profesorul, după ce îşi îndreptă ochelarii pe nas, luă o figură cât se poate de sobră, zicând:

— Nu-i nici un spermatozoid aici, păpuşă. În capul tău sunt spermatozoizi.

Replica profesorului Brauner m-a uns pe inimă, deşi n-aveam inimă pe-atunci şi s-ar putea să-mi lipsească şi acum. Faptul acesta nu mă indispune: e suficient că am calota craniană. S-ar putea ca inima să mă fi împiedicat să judec cum se cuvine lumea în care îmi va fi dat să vieţuiesc. Prefer s-o ştiu la adăpost pe nebuloasa Andromeda.

— De câte ori să-ţi spun, dragă păpuşică, ca să înţelegi o dată şi pentru totdeauna, că fac aici un experiment menit să întoarcă omenirea cu josu-n sus! În eprubetele expuse în acest laborator silenţios nu se află decât ovule. De spermatozoizi nu e nevoie. Pe spermatozoizi am să-i aduc dintr-un alt timp şi alt spaţiu, de pe o altă planetă, aflată la zeci de mii şi milioane de ani-lumină de Pământ.

Omul din eprubetă_Nichita Danilov

Şi după o clipă de tăcere, abordând o mină gânditoare, profesorul murmură ca pentru sine:

— La o adică, într-un viitor destul de apropiat, m-aş putea lipsi şi de ovule… Deocamdată însă mă preocupă spermatozoizii. Nu e uşor să-i faci să străbată hăul cosmic şi să pătrundă aici, în laborator. Material genetic există peste tot în universul nostru cunoscut. Vorba aia, adăugă el, baltă să fie, că broaşte se găsesc…

— Îmi place, spuse asistenta, când comparaţi spermatozoizii cu nişte broaşte, iar laboratorul cu o baltă… E amuzant.

— Nu, zău, făcu profesorul oarecum uşor absent. Amuzant ai zis? Da, într‑adevăr, e foarte amuzant.

— Aş vrea să ştiu totuşi prin ce metodă, dragă Pusy – am observat că asistenta trecuse la pertu –, reuşeşti să-i determini să facă o cale atât de lungă, pentru a ecloza aici? gânguri ea, aranjându-şi mereu o şuviţă de păr închipuită ce-i luneca peste sprâncenele pensate.

— De cine vorbeşti?

— Desigur, de spermatozoizi…

— A? făcu profesorul. De spermatozoizi?

— Da, de spermatozoizi. Sărăcuţii de ei… Cum ai să‑i aduci aici? Prin ce metodă?

— N‑are importanţă prin ce metodă, spuse profesorul pe un ton destul de sobru, chestiunea e că am să‑i aduc.

— Cum?! întrebă asistenta lipindu‑şi sânii de halatul lui. Spune‑mi, te rog, my dear boy, că poate mă aleg şi eu cu un astfel de spermatozoid simandicos!

Ia uite, mi‑am zis, domnişoara asistentă, chiar dacă dă dovadă de orişicare vulgaritate, ştie să atenueze, totuşi, foarte bine cuvintele obscene, strecurând în frază expresii străine, pline de delicateţe şi încărcate de căldură umană, pe care o degajă, de altfel, întreaga ei prezenţă. My dear boy, ce pronunţie impecabilă, nici o absolventă de la Cambridge n‑ar fi rostit cuvântul dear mai frumos! Mă aşteptam ca profesorul să fie încântat. Dar m‑am înşelat. Eminenţa sa se afla într‑o zi cam proastă. La vârsta lui să fie dezmierdat cu my dear boy, oricine şi‑ar fi descreţit şi zâmbetul, şi fruntea. Profesorul însă se încruntă.

— Repetă, te rog, my darling, nu prea am înţeles ce‑ai spus, murmură el muşcându‑şi din mustăţi.

— Am zis, my dear boy, că poate mă aleg şi eu cu un astfel de spermatozoid simandicos.

La aceste cuvinte, profesorul se încruntă şi mai mult, faţa lui căpătă o culoare stacojie. Mâinile începură să‑i tremure. Picioarele aşijderea. Privindu‑l, asistenta râse, dându‑şi ochii peste cap”. (Copyright: Editura Polirom)

Nichita Danilov (n. 1952, judeţul Suceava) este membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al PEN Club European şi colaborator permanent al cotidianului Ziarul de Iaşi. În 2004 a fost decorat cu Ordinul „Cavaler al Artelor” Clasa A, acordat de Preşedinţia României. Este prezent în antologii de poezie din ţară (peste 20 de titluri) şi în reviste şi publicaţii din străinătate. Dintre numeroasele volume publicate, amintim: Fîntîni carteziene (1980, Premiul Uniunii Scriitorilor din România); Urechea de cîrpă (1992); Mirele orb (1995, Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor – finanţat de Fundaţia Soros, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova); Nevasta lui Hans (1996); Suflete la second-hand (2000); Ferapont (2005); Capete de rînd (2006); Centura de castitate (2007, Marele Premiu pentru Poezie „Nichita Stănescu”, Premiul de excelenţă al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, Premiul Uniunii Scriitorilor din România); Imagini de pe strada Kanta (2011, Premiul revistei Observator cultural); Portrete fără ramă (2012, Premiul pentru cea mai bună carte a anului dat de ARIEL); Recviem pentru ţara pierdută (2016, Premiul USR – Filiala Iaşi).

De acelaşi autor, la Editura Polirom au apărut: Nouă variaţiuni pentru orgă (1999, Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova); Tălpi. Şotronul (2004, Premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi); Maşa şi Extraterestrul (2005); Locomotiva Noimann (2008, Marele premiu al revistei Poesis, Premiul pentru Proză al revistei Argeş, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi); Ambasadorul invizibil (2010, 2018).

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite