Dar chiar şi în sălbăticia naturii apare câte cineva, gata să te enerveze şi să-ţi distrugă plăcerile. Aşa i se întâmplă şi bietului drac, aş zice eu, fără noroc în acea zi, pentru că îi iese în cale un cântăreţ, care făcea să răsune văile.

Era un luntraş încrezător în vocea sa, din care curgea un hit de amor. Însă dracul avea alte gusturi muzicale. Glasul i se părea enervant, iar melodia  - o vechitură sinistră. Când vine vorba despre gusturi muzicale, imediat se ridică unii şi-ncep să toarne teorii lungi, despre educaţie, care, de multe ce s-au spus despre ea, s-a transformat în cioburi mărunte, gata să taie în carne vie.

Prin urmare, luntraşul îşi vărsa ofurile, încreţind balta, iar dracul nu ştia cum să-şi astupe urechile.

Deşi avea şi el ceva puteri, nicio clipă nu-i trece prin minte să-l amuţească pe om sau să recurgă la alte drăcovenii, de circulaţie prin poveşti, ci face o vrajă ca să poată zbura cât mai departe. Normal, nu? Când nu-ţi place un spectacol, părăseşti sala. Numai că micul drac greşeşte puţintel invocaţia, transformându-se într-o libelulă fragilă. Nu i-a plăcut cartea şi a suportat consecinţele!

Partea dramatică a acestei poveşti este că dracul rămâne pentru totdeauna aşa, o biată zburătoare luată de vânt. Or, una este să ai ghinion şi să-ţi treacă într-o zi-două, şi cu totul altceva este să nu mai poţi repara nimic, să rămâi legat de ceasul rău pentru toată eternitatea.

Citind această povestioară, în mod inexplicabil m-am simţit legată cumva de acest drac repetent. Mi-ar fi plăcut să-i schimb soarta, să-l scap de veşnicia pedepsei. Cine nu greşeşte la tinereţe?! Câţi dintre chiulangiii şcolilor de ieri şi de azi n-au ajuns în fotolii călduţe? Chiar mi se pare nedrept ca acest drac să greşească o singură dată şi să fie pedepsit pentru totdeauna.

Împinsă de compasiune, am reconstituit întâlnirea dintre drac şi luntraş, care, am uitat să vă spun, avusese loc în marginea unei păduri. Şi ştiţi cum sunt pădurile -  perfide! Să nu vă lăsaţi niciodată purtaţi de promisiunile lor! Te momesc cu umbra tihnită, îţi fac loc pe cărări şi, mai ales, te adorm cu parfumurile! Şi ce miresme are pădurea!

Iar aceasta, în care am intrat eu, cu gândul de-a salva un biet drac, este poate cea mai încâlcită pădure: plină de tufe ţepoase şi de ierburi agăţătoare. Unele dintre ele sunt carnivore, iar altele adăpostesc o cohortă de fiinţe mici şi dăunătoare - zei mărunţi, servitori ai infernului, vrăjitori diletanţi. Dar în ciuda primejdiilor, mă încânta cu parfumuri! În pădurea aceasta şi-a găsit salvarea Şerban Cantacuzino, pe când era urmărit de duşmani, şi tot aici se ascundeau femeile fugite din mănăstiri. Iar numele acestei păduri întunecate a fost Cotroceni.

Se spune că acesta a fost labirintul bucureştenilor şi ţinutul stafiilor.

Doi ani, cât am scris romanul Homeric, am rătăcit prin pădurea aceasta, pentru că doar gustând din plăcerile infinite ale acelui balamuc de verdeţuri, am putut să intru în miezul poveştii.

V-am mărturisit toate astea pentru că de luni încolo îmi încep călătoria de promovare a Homericului, plimbându-mă din oraş în oraş, mai ceva ca-ntr-o campanie electorală.

Prin urmare, toată luna octombrie va fi vorba despre Cotroceni. Pentru unii capătul aspiraţiilor, pentru mine- pădurea misterioasă, prin care încă mai rătăceşte un drac-libelulă.

Dar chiar şi-aşa, în fiecare zi de vineri am să scriu aici  câte un basm vechi, mai mult sau mai puţin homeric, dar în mod sigur legat de înfiorătorii codri ai Cotrocenilor.