Fac parte, probabil, din ultima generaţie care s-a bucurat de spiritul umanist pe care cultura literară l-a implicat dintotdeauna. Literatura nu mai este uneori menţionată nici măcar când vine vorba de umanism: alături de filosofie, de istorie sau de celelalte umanioare, unde îi este locul. Mulţi spun: nu ne putem opune progresului. Dar este cu adevărat un progres?

Noi ne-am format în spirit umanist. Formarea intelectuală este astăzi una tehnică. Deosebirea constă în aceea că tehnica a fost şi este un mijloc, în vreme ce umanioarele au reprezentat şi ar trebui să reprezinte un scop.

Iluzia socializării

Confuzia aceasta, foarte răspândită, îi transformă pe copiii noştri în stăpânii unor mijloace practice foarte eficiente, e drept, dar îi lipseşte de un ţel intelectual. Ei au devenit beneficiarii unor moduri de comunicare rapide şi extinse, dar nu au mai nimic important de comunicat. Uitaţi-vă pe bloguri şi restul! Trăiesc sub imperiul lui cum, nu al lui ce. Până şi socializarea, de care se face atâta caz, e o iluzie, în lipsa unui conţinut major al mesajului.

Internetul e un vid planetar, în condiţiile în care nu furnizează cunoştinţe, ci informaţii. Şi e totodată o sursă enormă de manipulare individuală şi colectivă.

Tehnica, oricât de sofisticată, nu are memorie. Câţi din cei care folosesc în prezent automobilul se gândesc la trăsura cu cai sau câţi dintre utilizatorii internetului îşi amintesc de stiloul cu cerneală?

Şi, în general, câţi dintre tinerii contemporani merg la muzeu ca să vadă în ce consta tehnologia bunicilor lor? Acest dezinteres măsoară distanţa dintre umanioare şi tehnică: umanioarele poartă în ele un trecut care ar trebui să fie nu numai al înaintaşilor noştri, ci şi al nostru.

Bibliografia obligatorie

Nu sunt un nostalgic, dar nu pot să nu-mi amintesc, cu o anumită înduioşare, de o sumă de lucruri care fac parte din bagajul intelectual al generaţiei mele.

Remarcam nu de mult absenţa la Cioran a referinţelor la tema sofocleeană a omului ca oaspete nedorit pe pământ, deşi, de la „Neajunsul de a te fi născut“ la „Caietele“ postume, este tema obsedantă a filosofului român. Şi mă întrebam dacă îi citise (sau nu!) pe tragicii greci şi latini la biblioteca „Astra“ din Sibiu, unde i-am citit eu însumi prima oară, student în vacanţă fiind, la sfârşitul anilor 1950, cam de pe când apare tema în „Caiete“. Făceau parte din bibliografia universitară obligatorie.

Mă îndrumase în descoperirea lor italienistul Pimen Constantinescu, pe care l-am întâlnit întâmplător în sala de lectură, în casa căruia am fost ulterior, rămânând uluit de imensa lui bibliotecă, donată mai apoi unui liceu sibian şi confiscată de Securitate.

Impresia lecturii iniţiale a pieselor nu mi s-a şters nicioodată din minte. Nu aveam, desigur, capacitatea de a interpreta întreaga lor bogăţie. Ceea ce s-a imprimat în memoria mea au fost, din capul locului, subiectele pieselor. Cele mai multe le pot povesti şi acum, deşi nu le-am recitit de mult. Înainte de a citi mitologia, am citit literatura antică. Am scris o lucrare de câteva pagini despre primele două versuri din „Eneida“, la indicaţia lui Iancu Fischer sau, poate, a lui Sorin Stati, nu mai ştiu. Eram student la Română, nu la Latină, dar astfel de lucrări erau obligatorii. Doamne, ce mândru m-am simţit de ideile mele!

Importanţa traducerilor

Înainte de reforma învăţământului din 1966, când au fost introduse mai multe limbi străine în gimnaziu şi liceu, la Filologie, Literele de azi, urmam câte ore de limbi străine voiam. Am făcut germană, limba mea din liceu, italiană şi franceză.

Cutuma era ca la literatură universală să ne ajutăm unii pe alţii, traducând texte care nu existau încă în română. Aşa se face că am tradus, în proză, balade ale lui Schiller,
poeme ale lui Goethe,
fragmente din „Don Carlos“, „Egmont“ şi din eseul faimos al lui Lessing „Laokoon sau graniţele dintre poezie şi pictură“. Am beneficiat, la rândul meu, de traduceri din engleză şi spaniolă.

Când am citit şi recitit ulterior operele cu pricina, am trăit o senzaţie extraordinară de familiaritate cu mari autori din toate literaturile. Erau ai mei. La radio, puteai asculta încă de pe la jumătatea anilor 1950 „Ruy Blas“, „Don Carlos“ sau „Angelo, tiranul Padovei“. Mai ştie cineva despre ce vorbesc?

Cultura literară a generaţiei mele este extrem de întinsă şi bogată, în pofida faptului că programele şcolare erau sărace şi cenzurate.

Când mă gândesc cât de puţin citesc tinerii de azi, deşi au acces la mult mai multe limbi şi literaturi decât aveam noi, mă cuprinde, vorba poetului, o tristeţe iremediabilă. Dacă noi, cei din generaţia mea, n-am fi profitat de nu prea numeroşii dascăli din vechea gardă, încă nedaţi afară din învăţământ pe motive politice, am fi rămas nişte autodidacţi. Manuale n-am avut.

În marile biblioteci, funcţionau aşa-numitele Fonduri Secrete. În liceu, nu se predau o groază de scriitori de seamă. Şi totuşi! Cultura literară, pe care am moştenit-o şi aşa cum am reuşit să ne-o însuşim, ne-a format: ne-a trezit curiozitatea şi ne-a deschis mintea. Şi, acum, cui o lăsăm, la rândul nostru, moştenire? Unei generaţii care nu mai citeşte?