Zidurile se mai ţineau încă, însă acoperişul dispăruse de mult, iar peste tot în interiorul fostei case crescuseră iarba, tufe mari de cucută ori de turbare, copăcei ţepoşi şi chiar un rug de mure, în care te puteai ascunde fără să fii găsit. Aerul era îmbibat cu mirosul de vatră pe care a ars pâinea, un miros de cenuşă fierbinte şi de sudoare de om. Când se gândeşte la fericire, acestea sunt primele lucruri care îi vin în minte, împletite cu bucuria de a fi singur, fără stăpâni.
 
Casa lor era mohorâtă şi rece, mai ales după ce tatăl dispăruse în cel mai misterios mod. Era marinar, unul dintre cei mai buni, iar când ajungea acasă, parcă îl vede, un uriaş, cu fruntea înfăşurată într‐o basma neagră, peste care venea aşezat şalul, împodobit cu un fir argintiu, cum trecea pragul, îl lua în braţe, iar primele cuvinte pe care i le spunea erau în greceşte. Îşi aduce aminte sabia proptită lângă uşă, flinta, pe care era scrijelit numele lui, şi mai ales papucii, cu un ghemotoc de mătase în vârf. 
Locuiau în marginea cartierului Büyük Dere, din Stambul, plin de greci bogătani, numai pentru că pe vremuri bunicul său dinspre mamă, un sârb, însurat cu o grecoaică, primise slujbe înalte. În schimb, tatăl, pe jumătate grec, se mândrea cu un bunic turc, mare slujbaş pe la Galibe Divan, unde nota numele celor veniţi în audienţă. Nu erau ei chiar fala cartierului, dar nici de aruncat nu erau. Lumea îi privea cu ochi buni, iar pe masa lor abureau mâncăruri alese.
 
Dar viaţa lui fericită s‐a sfârşit într‐o zi de octombrie, când galionul tatălui său s‐a întors fără el. Unii ziceau c‐ar fi fugit cu nişte piraţi, alţii jurau c‐a fost omorât într‐o luptă, pe lângă Sardinia. Însă mai erau şi guri care vorbeau despre galere, unde ar fi fost trimis pentru un act de indisciplină.
 
Aceasta s‐a întâmplat în ziua lui Cassim Giuni, devenită pentru el zi de doliu. În fiecare an, pe 26 octombrie, când creştinii îl sărbătoresc pe Sfântul Dumitru, iar turcii pe Cassim Giuni, data la care au început toate nenorocirile lui, îi vine să se închidă în casă. Mai întâi, mama, o femeie posacă, a căzut într‐un puţ, pe când încerca să coboare în el o căldăruşă cu lapte, ca s‐o păstreze la rece. Veţi spune c‐a avut ghinion. Lucru însă destul de ciudat, trebuie să recunoaşteţi, această moarte accidentală s‐a petrecut exact la un an, de când dispăruse marinarul, în aceeaşi fatidică zi a răzbunătorului Cassim Giuni.
 
Nişte rude haine l‐au dat lui Daltaban Ali Paşa, ca să‐i fie de folos la orice‐ar fi fost nevoie, moment în care a devenit Ahmet tutungiul, nume care i se potrivea foarte bine, ziceau stăpânii, întrucât era cam cu nasul pe sus. Avea 12 ani. Viaţa lui în casa lui Daltaban i s‐a părut un infern. Dimineaţa se scula odată cu zorile ca să‐i facă stăpânului cafeaua şi micul dejun, să‐i bătucească tutunul în narghilea şi să‐i pregătească toate uleiurile pentru masaj. Şi să nu credeţi că era uşor! Mai întâi aprindea focul, dârdâind de frig, căci stăpânul nu era generos: în afară de cămaşă şi de nişte papuci prăpădiţi, nu primea nimic, ci trebuia să mai şparlească de pe la alţi servitori, mai proşti decât el. Punea apa la fiert, alerga în beci după uleiuri, le măsura cu atenţie, să nu verse vreo picătură, aşeza sticluţele pe tipsie, iar când, în fine, intra în odaia lui Daltaban, începea partea grea. Ahmet îşi scula stăpânul cu un pămătuf din pene de struţ, parfumat cu ulei de lămâie, având grijă să tragă perdeaua puţin câte puţin, ca să nu‐l sperie. Paşa dormea pe spate, iar de sub aşternuturi i se ridica o movilă lânoasă.
 
Dar greul începea abia după trezire. Daltaban bombănea, pentru început, apoi, când îşi revenea de‐a binelea, începea să‐l ocărască şi, pentru că‐l considera un câine necredincios, din kiafir nu‐l scotea. 
— Adu uleiul de smirnă şi freacă‐mă uşurel după urechi! Ai grijă, kiafir, să‐mi lustruieşti dinţii bine! Ţine lighenuşul sub bărbie, nu la mama dracu’, m‐ai înţeles? Cum vrei să mă clătesc cu apa asta rece ca gheaţa?! Du‐te şi adu alta! Ahmet alerga în vârfurile picioarelor, ca să nu‐l enerveze mai tare. Amnarul îi tremura în mână, iar dintr‐o ureche într‐alta îi trecea un fir rece ca gheaţa. După ce aprindea în fine tutunul, paşa îi vorbea cu voce mai blândă.
 
Viaţa în casa acestui paşă a fost începutul. Cu timpul, dimineţile din dormitorul burtosului s‐au decolorat ca pânzica ţinută în soare, iar în mintea lui Ahmet au rămas doar papucii cu un moţ de mătase. 
Doi ani a stat la acest stăpân, iar într‐o zi, înainte de revărsarea zorilor, a reuşit să fugă de‐acasă. Din nefericire, era chiar ziua ghinionistă, a lui Cassim Giuni, considerat în mod unanim duşmanul tuturor bolilor, sfânt milos şi vindecător, dar nu şi pentru Ahmet. Prin urmare, a fost prins după nici o săptămână de libertate, iar paşa, scârbit de o astfel de faptă infamă, l‐a vândut la un harem de hadâmbi.