Un dar pe care însă noi nu ştim să-l primim, fiindcă am decăzut şi ne mulţumim cu plăceri stridente şi ieftine în loc să ne delectăm cu poezie bună. Şi apoi, oricum, în vacarmul de talk-show-uri politice, manele şi gemete din filmele porno, vocea poetului, voalată, cu rare şi înduioşătoare ridicări de ton, nu se mai aude.

În loc să apară în 100.000 de exemplare, această ediţie numără doar 100! Se poate spune că suntem de 1.000 de ori mai prejos decât aceia care ar fi trebuit să fim într-o asemenea împrejurare. Ce păcat! Textele scoase parcă din neant de realizatorii ediţiei sunt de o frumuseţe care te face să visezi, ca jocul de stropi de apă al unei fântâni arteziene.

Emoţionantă este şi istoria acestor texte

În ziua de 4 august 1983, Nichita Stănescu (despre care nimeni nu ştia că va muri la 13 decembrie, în acelaşi an) a fost invitat acasă la doi dintre prietenii săi, soţii Letiţia şi Marian Ionescu-Cartaş, într-un apartament de bloc din cartierul Drumul Taberei din Bucureşti. A fost de faţă şi Lucia Fetcu, o rafinată cunoscătoare de poezie şi poetă ea însăşi (apreciată de Nina Cassian şi de alţi scriitori). Ideea era ca Marian Ionescu-Cartaş, profesor la Liceul „George Enescu”, să cânte la pian, asistenţa să-l convingă pe Nichita Stănescu să cânte şi el, iar insolitul concert să fie înregistrat pe un magnetofon (cu acordul deja obţinut al poetului).

Totul a decurs aşa cum fusese prevăzut, numai că, la un moment dat, cântând la pian la patru mâini cu eminentul profesor de muzică (extrem de exigent în alegerea partiturilor), Nichita Stănescu a început să intoneze şi versuri, unele din memorie, altele create pe loc, în binecunoscutul său stil, de improvizator genial. Până la urmă la pian a rămas numai muzicianul, iar poetul, transfigurat, a rostit poem după poem.

„Nu se întâmpla atunci nimic – explică Lucia Fetcu în Prefaţă – din ceea ce regia realizează într-un spectacol de muzică şi poezie; era o legătură, o comunicare naturală, organică, împlinită prin cine ştie ce canale tainice, poate un tip de rezonanţă: se năşteau, simultan, şi cuvintele, şi sunetele.”

Această stare de graţie a durat şi a doua zi.

După moartea lui Nichita Stănescu, benzile de magnetofon au fost ascultate în repetate rânduri cu uimire şi încântare de martorii miraculoasei întâmplări, dar şi de prietenii lor şi de prietenii prietenilor lor. Versurile au fost transcrise şi tipărite abia acum, prin grija cunoscutului editor Mircea Coloşenco, care într-o Notă asupra ediţiei se simte dator să mulţumească lui Marian şi Letiţiei Ionescu-Cartaş pentru generozitatea cu care au pus la dispoziţia publicului un „tezaur de familie”, ca şi celor care l-au ajutat să realizeze ediţia: Lucia Fetcu, Andrei Covaciu, Florin Negoescu, Stela Covaci şi Paul Voicu-Dan (editorul cărţii).

Volumul ne mai rezervă o surpriză: are ataşat un CD cuprinzând înregistrarea făcută în acele faste zile de 4 şi 5 august 1983. Putem deci nu numai să-l citim pe Nichita Stănescu, ci şi să-i ascultăm vocea, în duet cu muzica simfonică (Beethoven, Wagner, Brahms, Bach, Haydn, Chopin, Debussy, Ceaikovski ş.a.) interpretată la pian, de gazdă. Dacă avem şi puţină imaginaţie, asistăm şi noi, retroactiv, la erupţia de poezie de acum peste trei decenii. Comunismul încă nu căzuse. În plină dictatură sumbră, într-un prozaic apartament de bloc, se desfăşura un spectacol al creaţiei libere.

Cartea ne readuce în suflet sentimentalismul abstract, straniu-răscolitor al poeziei lui Nichita Stănescu:

„Ca şi cum ar ninge cu pietre
peste zăpada vieţii mele.
Ca şi cum ar ninge
cu natura lucrurilor pe sufletul meu.
Atât de depărtată mi-ai părut trecând
din cer şi orizont un punct.
Tu, despletito,
tu, niciodato de împreună cu tine,
tu, mai singuro decât vederea ochilor mei. 

Ca şi cum mi-ar ninge cu pietre
peste zăpada vieţii mele,
ca şi cum
despletito, despletito, despletito!”

Şi ne trezeşte nostagia a ceva frumos şi pierdut parcă pentru totdeauna:

„Mamă, vin perşii!/ mamă,/ vin perşii!/ Scoate-mi razele!/ Scoate-mi luminile!/ Săbiile toate!/.../ Mamă.../ Vin perşii, mamă!/ Vin perşii!/ Scoate-mi armele, mamă,/ Vin perşii!/ sau răsare numai luna/ sau s-aude numai marea...”

Citind această carte rarisimă, intitulată chiar aşa, Vin perşii, mamă!, şi ascultând CD-ul, simţim cât de mult ne lipseşte azi poezia.