Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Un singur spectacol stagiunea asta cu excelenta punere în scenă a lui Stephen Barlow e totuşi foarte puţin. La trei ani de la premieră, producţia rămâne la fel de proaspătă. Ba chiar, odată ce şocul noutăţii a trecut, e şi mai evidentă coerenţa dramatică a regiei ce mută acţiunea din Evul Mediu italian în Chicago-ul lui Al Capone din anii '20-'30. Pentru mine, primul tablou al acestei producţii, ce reproduce halucinant de fidel începutul filmului Unora le place jazzul, rămâne o reuşită extraordinară.

Sigur, există producţia lui Jonathan Miller de la ENO, care se joacă aproape neîntrerupt de la premiera din 1982, sau cea a lui Jean Claude Auvray de la Basel (Elveţia), sau, mai recent, cea a lui Michael Mayer de la Metropolitan, toate făcând apel la universul mai mult sau mai puţin romanţat al Mafiei italiene din New York sau Las Vegas, dar asta nu scade cu nimic originalitatea lui Stephen Barlow, care apelează la fel de inventiv la citate cinematografice şi legende urbane diferite. În cazul producţiei de la Bucureşti, e vorba nu doar de barul camuflat într-o firmă de pompe funebre în timpul Prohibiţiei, devenit cartierul general al Ducelui, dar detaliile sunt cele care dau tot farmecul: colecţia de fotografii cu jucători de baseball din biroul Ducelui, neonul pâlpâind din motelul-bordel al cuplului Maddalena/Sparafucile, desprins parcă din teatrul lui Tennessee Williams, superba găselniţă a scării de incendiu din blocul în care locuiesc Rigoletto şi Gilda, folosită drept cadru pentru marea arie a sopranei din actul I, sugestia uciderii lui Rigoletto mascată sub prezentarea condoleanţelor de către mafioţi la căderea ultimei cortine şi multe altele. Dar ceea ce rămâne important este că mutarea acţiunii mai aproape de timpurile noastre păstrează relaţiile feudale dintre personaje intacte atunci când mediul este cel al unui clan mafiot, organizat pe baza unor ierarhii foarte stricte. Mai mult, acest mediu violent favorizează, sau mai degrabă e o camuflare perfectă pentru stilul est european de a cânta brutal, fără subtilităţi.

Continuarea articolului, pe blogul Despre Opera.