Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Programul concertului de deschidere cuprindea în el toată esenţa acestui idealism al umanităţii înfrăţite, mai sesizabil ca niciodată pentru noi, cei din această parte a Europei de Est, acum parte a unei Uniuni Europene de mai bine de un deceniu şi la 30 de ani de la căderea zidului Berlinului. Am simţit acest progres foarte lent, dar inexorabil, al europenizării, fie şi în amănuntul că, pentru prima dată, presa a avut câteva locuri rezervate de organizatorii bienalei. Şi ce armonie dătătoare de emoţii ar putea fi mai potrivită decât alăturarea lui Enescu de Beethoven, în concertul inaugural al celei mai importante orchestre simfonice din lume?

Dacă ai căuta să cuprinzi într-un titlu esenţa (dacă nu clişeul) muzicii clasice, aş opta pentru Simfonia nr. 9 de Beethoven cântată de Berliner Philharmoniker. Falanga germană are atât de multe discuri înregistrate cu această capodoperă, încât atunci când au fost stabilite standardele tehnice ale compact discului, durata sa a fost aleasă astfel încât simfonia lui Beethoven în interpretarea lui Herbert von Karajan să încapă pe un singur platan de 72 de minute. Orchestra berlinezilor şi muzica lui Beethoven sunt legate indisolubil, chiar dacă muzica înregistrată trăieşte astăzi dematerializarea prin streaming (mai aproape de ce gândea Celibidache?), iar compactul a devenit un artefact cultural pe cale de extincţie.

Şi a fost şi concertul de deschidere al lui Enescu 2019. Aş putea spune însă că exprimarea artistică a muzicii a fost depăşită de grandoarea evenimentului, cu toate semnificaţiile lui, lapidar şi incomplet descrise mai sus. Acum, după concert, mă gândesc că poate tocmai de aceea berlinezii au refuzat să fie televizaţi, pentru ca idealizarea să rămână intactă şi poate că e mai bine aşa.

E o tradiţie a Festivalului ca marile orchestre invitate să cânte o Rapsodie sau Poema română de Enescu. Rezultatul e uşor decepţionant de cele mai multe ori. Folclorul cu care sunt impregnate cele mai populare lucrări ale compozitorului naţional cer o interpretare idiomatică, pe care ansamblurile occidentale n-o pot obţine în câteva repetiţii şi de aici rămâne impresia de complezenţă.

Citeşte continuarea articolului pe blogul Despre Opera.