Sângele tamil apă nu se face

IMIGRANŢI Un fost războinic din Sri Lanka, refugiat în Franţa, va trebui să-şi folosească abilităţile de luptător pentru a tranşa conflictul dintre bande, într-o suburbie pariziană, în filmul lui Jacques Audiard „Dheepan“, distins cu Palme d’Or la Cannes anul acesta.

O fi luat cel mai recent film al regizorului francez Jacques Audiard Palme d’Or în 2015, dar aceasta a fost una dintre cele mai controversate distincţii din ultima vreme. Reviste prestigioase precum „Cahiers du Cinéma“ sau „Positif“ au desfiinţat filmul sau pur şi simplu au strâmbat din nas. Într-adevăr, „Dheepan“ – văzut la Bucureşti în cadrul festivalului Les Films de Cannes, în prezenţa regizorului –, deşi nu e rău făcut şi are o oarecare fluenţă, îşi arată carenţe mari, atât de scenariu cât şi stilistice, care-l transformă într-un film mai mult prost decât bun.

Ne putem consola cu faptul că acest premiu de la Cannes (acordat de nimeni alţii decât de Fraţii Coen) a fost – ca în atâtea alte cazuri – unul compensatoriu, regizorul (63 de ani) semnând până acum filme mari, care, deşi multe din ele prezentate pe Croazetă, nu au fost încununate cu distincţia supremă: „Regarde les hommes tomber“ (debutul în lungmetraj în 1994, Audiard activând până atunci ca scenarist, pe urmele tatălui său, reputatul Michel Audiard), „Un erou foarte discret“ (1996, o veritabilă capodoperă, cu un Mathieu Kassovitz nicicând mai bun în rolul principal), „De battre mon coeur s’est arrêté“ (2005, cu un excelent Romain Duris), „Un profet“ (2009, Grand Prix la Cannes – probabil atunci trebuia dat Palme d’Or-ul), „De rouille et d’os“ (2012).

Istoria cu I mare

Ceea ce este important este că cu acest film Audiard pune degetul în plin miezul actualităţii internaţionale, adică problema imigraţiei masive în Occident, mai mult sau mai puţin legale. Nu aceasta a fost tocmai intenţia iniţială, regizorul dorindu-şi, din timpul postproducţiei la „Un profet“, doar să realizeze un remake al filmului lui Peckinpah „Straw Dogs“, pe care apoi a decis să-l turneze cu actori noneuropeni şi nefrancofoni. Dar, aşa cum spune însuşi Audiard, Istoria cu majusculă l-a ajuns din urmă şi i-a bulversat proiectul, transformându-l în ceva extrem de actual.

Un alt lucru foarte bun este că, aşa cum spune tot regizorul, şi-a dorit expres ca personajele să nu fie din fostul „imperiu colonial francez“, pentru a nu fi vorbitori de franceză (aşa-numiţii meteci francofoni) şi pentru a ridica astfel o imposibil de trecut barieră lingvistică, şi în acest mod a ajuns la un conflict puţin cunoscut în Franţa, cel dintre tamili şi guvernul insulei Sri Lanka (fosta colonie britanică Ceylon). Este important pentru că în momentul de faţă Europa nu se mai confruntă cu imigraţia nativilor din fostele colonii, ca până acum, ci cu cea din nişte culturi noneuropene şi complet străine, care nu-i vorbesc limba şi nu-i cunosc mecanismele, ceea ce complexifică enorm lucrurile.

Un tamil la Paris

Audiard spune că a vrut cu acest film să dea imigranţilor ceea ce de obicei nu au: o faţă, un nume, un trecut, şi în mare se poate spune că a reuşit. Dheepan, un fost luptător tamil din Sri Lanka, ajunge în Franţa cu acest nume fals şi cu o familie falsă (soţie şi fetiţă de 9 ani), necesare pentru a putea emigra. Aici eşuează într-unul din mizerele bidonville-uri în care sfârşesc de obicei fiinţele în situaţia lui, şi vedem astfel cam ce-i aşteaptă pe aceşti oameni care cred că au ajuns pe „pământul făgăduinţei“ („sunt zone în care poliţia nu mai intră şi Statul francez s-a retras“, avertiza regizorul la Bucureşti).

Trecutul însă îl ajunge din urmă pe Dheepan, sub forma fostului său colonel venit şi el la Paris, care-i cere să se ralieze din nou cauzei, ceea ce eroul, devenit un pacifist convins, refuză (poate fi aici un avertisment asupra faptului că aceşti oameni îşi exportă conflictele în ţara de adopţie). Mai mult, srilankezul se trezeşte prins în mijlocul conflictului sângeros dintre bandele rivale de cartier, floare la ureche pe lângă cel de acasă, în care va fi silit, cu toată experienţa de războinic pe care o deţine, să se implice (e probabil tot ce-a mai rămas din ideea iniţială a remake-ului la Peckinpah).

O emfază nelalocul ei

De fapt, Audiard – conştient sau inconştient – continuă în acest film ceea ce a început în precedentul „Un profet“: să (ne) arate cum societăţile occidentale sunt supuse (Islam = „supunere“) treptat de imigranţii noneuropeni şi noncreştini. Regizorul mai spune că i-a plăcut să se joace schimbând permanent genul filmului: mai întâi un film de război în jungla din Ceylon, apoi un film social, despre integrare, care migrează într-o poveste de dragoste şi, în sfârşit, într-un thriller de acţiune. Este un lucru la care Audiard este maestru, după cum ne-a dovedit în filmele sale, problema este că, de la un moment dat, nu mai ştii ce fel de film urmăreşti.

În general, stilul autorului este unul non-emfatic, care obţine tensiunea şi dramatismul din detalii; sunt cu atât mai grave derapajele din acest film, de tipul secvenţelor lirice cu un elefant (mai întâi simbol religios, apoi al puterii, spune el), şi finalul emfatic, de un masiv prost-gust, cu personajele ajunse pe pământ englez (filmat de fapt în India, într-o lumină de „paradis“ ieftin), în sfârşit aflate „într-o ţară sigură“.

Info

Dheepan (Franţa, 2015)
Regia: Jacques Audiard
Cu: Jesuthasan Antonythasan, Kalieaswari Srinivasan, Claudine Vinasithamby

3 stele