Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Deschiderea stagiunii 2018-19 la ONB

Calendarul spectacolelor de anul acesta era afişat la intrare, cu oarecare ostentaţie, dar de o utilitate evidentă, deşi distribuţia pentru seara de deschidere a fost anunţată la o distanţă de trei săptămâni după punerea în vânzare a biletelor. Marile panouri cu fotografii de pe pereţii foaierului au fost înlăturate, la fel şi statuile kitsch de plastic aduse de fostul interimar. Barul de la etaj a dispărut, înlocuit de mai multe tarabe cu produse de chioşc non-stop, amplasate prin colţurile clădirii, în timp ce parcarea rezervată invitaţilor din instituţiile de stat a devenit parcă şi mai mare (şi mai goală).

Dar important este că impresionanta maşinărie de spectacole a teatrului de operă s-a pus în  mişcare, propunând o premieră în regia unui nume important al operei, Giancarlo del Monaco. Având în memoria vizuală extraordinarele decoruri ale Met-ul anilor ’90 din La fanciulla del West (inclusă în sezonul HD de anul acesta) sau Simon Boccanegra, la care am putea adăuga şi visceralul Andrea Chénier de la Paris, de acum câţiva ani, am trecut repede peste întrebarea: de ce, din tot repertoriul ONB, tocmai Otello trebuia neapărat schimbat? „Vechea producţie” a Verei Nemirova (dacă se poate numi veche o punere în scenă din 2013) era un bun exemplu de Regietheater. Operând o translaţie ingenioasă a acţiunii din Evul Mediu la Ciprul zilelor noastre, acţiunea rămânea mereu fidelă libretului şi spiritului operei. E drept că multor spectatori, dar mai ales criticilor ultraretrograzi, nu le prea plăcea, pentru că modernismul e greu de înghiţit la Bucureşti, dar ce-au primit în locul ei?

Citeşte continuarea articolului pe blogul Despre Opera.