Ambele expoziţii – primele „personale“ ale marii artiste la Bucureşti, de fapt expoziţii de recuperare şi documentare (deşi conţine, la rândul ei, lucrări de atelier, din „patrimoniul“ personal al artistei, cea de la Muzeul Municipiului Bucureşti – Palatul Suţu, coordonator: Elena Olariu, permite o retrospectivă mai largă a activităţii Valentinei Rusu Ciobanu şi a etapelor artistice şi istorice pe care le-a traversat) – se datorează eforturilor depuse de Asociaţia ARBOR, condusă de managerul cultural Victoria Nagy Vajda, şi rămân deschise până pe 29 noiembrie.

Valentina Rusu Ciobanu şi cei 100 de ani de singurătate

Valentina Rusu Ciobanu (foto dreapta) a avut o viaţă la fel de zbuciumată ca şi secolul XX pe care l-a traversat, şi ca şi teritoriul însângerat şi martirizat, dintre Prut şi Nistru, pe care l-a locuit. În anii ’40, în timpul războiului mondial, tânără de 20 şi ceva de ani fiind, a studiat Artele Frumoase la Academia de la Iaşi, avându-l drept profesor pe viitorul mare pictor Corneliu Baba. Au fost anii formării profesionale ai viitorului “icon” al Basarabiei. Sfârşitul războiului şi înfrângerea României o va face însă pe Valentina Rusu Ciobanu să se întoarcă la Chişinău.

Odată întoarsă în Basarabia, redenumită de sovietici RSSM, Valentina Rusu Ciobanu va trebui să treacă prin toate fazele artei plastice impuse de regimul sovietic, de la „realismul socialist“ pur şi dur al epocii lui Stalin până la liberalizările sau „reideologizările“ ulterioare. Ceea ce mi se pare important este că, în toate aceste etape, de la „proletkult“ până la hiperrealismul/fotorealismul de inspiraţie occidentală cu care artista a fost asociată la un moment dat, VRC produce lucrări extrem de puternice, de originale, cu o puternică amprentă personală. Indiferent care erau cerinţele „culturnicilor“ de la Moscova şi de la Chişinău, artista reuşea să le evite sau să le depăşească, aducându-şi nota extrem de originală (din acest motiv, a şi avut dese conflicte cu activiştii culturali din epocă, fiind acuzată de „formalism“, „tuşe impresioniste“ sau alte blamuri ideologice ale vremii).

Lucrările Valentinei Rusu Ciobanu, indiferent de contextul ideologic, mai degrabă compun o Moldovă/Basarabie imaginară şi pitorească (într-o perioadă, dar doar într-o perioadă, asemănătoare cu „arta naivă“, a pictorilor „rurali“ de la noi, dar doar asemănătoare), peste care „pluteşte“ Duhul care-a fost aici (de) la începuturi. Este intuiţia care-a făcut-o pe Victoria Nagy Vajda să vadă totul ca pe un uriaş Macondo márquezian.

La fel ca şi Ion Grigorescu, un hiper-modernist care devine membru al Grupului Prolog („prologist“) post-’90, după această bornă istorică, artista se încearcă în ilustraţia religioasă. Dar apoi, brusc, după vârsta de 70 de ani, survine tăcerea.



Victoria Nagy Vajda a avut însă „nebunia“ să împingă sugestia Macondo-ului şi paralela cu romanul lui Márquez şi mai departe, găsind echivalenţe fortuite, neintenţionate între lucrările din atelierul artistei şi secvenţe din capodopera márqueziană. Rezultă astfel o fascinantă „bandă desenată“, un „film“ constituit din picturi şi desene, care vor fi savurate, cu siguranţă, de bucureşteni.

Dacă o să priviţi cu atenţie „realismul poetic“ din lucrările Valentinei Rusu Ciobanu aduse în România de asociaţia Arbor, veţi realiza ce este această „singurătate“, atât a artistei, cât şi a pământului dintre Prut şi (peste) Nistru, o „rană“ încă neînchisă a Istoriei.

„Seminţiilor condamnate la o sută de ani de singurătate nu le era dată o a doua şansă pe pământ.“ (Gabriel García Márquez, ultima frază din „Un veac de singurătate“, trad. Mihnea Gheorghiu)

Citeşte şi:

„O sută de ani de singurătate“, cu Valentina Rusu Ciobanu. „Geniul Basarabiei“, la centenar

Zece motive pentru care trebuie votată Maia Sandu. Victoria Nagy Vajda, fost secretar de stat, despre „victoria“ spiritului la est de Prut

Victoria Nagy Vajda şi Anastasia Gurschi, curatoarele expoziţiilor dedicate Valentinei Rusu Ciobanu la Bucureşti