Îmi propun să nu reiau aici aceleaşi lucruri pe care le scriu pe blogul Despre Opera, pe care unii dintre cititori îl cunosc deja. Pentru acest prim articol mi se pare potrivit să vorbesc despre Festivalul Enescu. Şi, în contextul în care voi practica jurnalismul, chiar dacă în versiunea instituţionalizată a blogului, mă simt dator să mă declar solidar cu motto-ul internaţional al ziariştilor în 2015, odată cu pasiunea pentru muzică. Je suis Enesco.

Şi un blog, cu acelaşi nume: Je suis Enesco.

Anul acesta Festivalul va dura mai puţin decât la ultimele ediţii, doar trei săptămâni. Preţurile biletelor sunt mai mari decât în 2013. În aparenţă e frustrant, dar în realitate e încă un pas mai aproape de standardele festivalurilor de muzică din Europa, care se finanţează într-o proporţie mare din vânzarea biletelor şi mai puţin din subvenţiile statului. De exemplu, la Salzburger Festspiele, cel mai mic preţ, la cel mai exotic concert de muzică hindu, este de 16 euro (71 RON), dar media celorlalte preţuri la bilete depăşeşte 100 de euro (444 RON). Calitatea artistică a concertelor de la Enescu este foarte comparabilă cu cea de la marile festivaluri.

Sigur, tot o dată la doi ani revine pe tapet dureroasa problemă a unei săli de concert pe măsura evenimentului. Ateneul Român devine, brusc, prea mic. Sala Radio e şi mai mică, ieşind cu totul din discuţie. O eventuală sală din Casa Poporului e prea departe şi nu satisface deloc cerinţele unui concert simfonic. Inevitabil, se apelează la aceeaşi Sala Palatului

Toată lumea se priveşte jenată, inclusiv politicienii, asupra cărora se revarsă toate frustrările. Într-adevăr, suntem iar în postura de gazdă a unor oaspeţi rafinaţi, îmbrăcaţi în ţinută de seară, dar pe care ne vedem siliţi să-i primim ca şi cum am fi nişte amfitrioni îmbrăcaţi în salopete murdare. Nu mai avem scuza şocului posttraumatic al postcomuniştilor ani ’90. Nici lipsa de viziune sau de bani a anilor 2000, în afara UE, sau abia intraţi şi confuzi încă în accesarea unor fonduri europene. Suntem deja membri de ani buni şi vizăm intrarea în spaţiul Schengen, la care ne simţim îndreptăţiţi să aspirăm. În toţi aceşti ani, de după 1989, cu toată puţinătatea fondurilor alocate de Ministerul Culturii sau din surse private, s-au renovat Ateneul şi Opera Naţională, dar au apărut şi transmisiunile în cinematografele de mall ale stagiunilor de operă sau de balet de la Metropolitan, Covent Garden sau Bolşoi.

O dată la fiecare doi ani se identifică vinovaţi pentru această situaţie, indicându-se, constant, Guvernul, care ar merita să demisioneze în bloc, în faţa indignării generale a publicului meloman. Sau a protestelor artiştilor de calibru internaţional care se plâng de acustica sălii, semnând scrisori deschise de protest. Nu mai vorbim de faptul că această Sala Palatului încă mai rezonează de aplauzele ritmate ale congreselor PCR. Sau de faptul că arată aşa cum a descris-o un jurnalist de la „Opera Now”, în 2013:

o sală de conferinţe cu 6000 de locuri, foarte est-europeană, un monument închinat tuturor lucrurilor greşite din arhitectura europeană a anilor ’60” (Adrian Mourby, dec. 2012).

Ultimele decizii, de prin 2013, vizau trecerea acestei clădiri din patrimoniul Guvernului în cel al RA-APPS, care ar fi putut s-o renoveze mai uşor. Sunt convins că politicienii roşesc la fel de mult ca noi, la fiecare doi ani.

Dar de ce protestele şi lamentările au această frecvenţă bienală? De ce societatea civilă nu presează tot timpul clasa politică pentru a corecta situaţia? De ce lumea muzicală românescă nu se poate uni la fel de eficient precum BOR, care reuşeşte, în ciuda tuturor iritărilor laice, să-şi împingă mai departe proiectul unei Notre Dame de Izvor? 

Un motiv ar putea fi acela că Ateneul şi Sala Radio sunt spaţii cât se poate de încăpătoare pentru stagiunile simfonice regulate. Sunt multe săptămâni în care locurile libere se pot evalua în procente de două cifre din capacitatea totală. Poate că ar trebui să recunoaştem la un moment dat şi mediocritatea stagiunilor artistice ale instituţiilor noastre muzicale. Lumea muzicală românească ne este încă datoare. Numărul artiştilor de valoare extraordinară la nivelul planetei muzicale care vin la Bucureşti este infim, din păcate. Chiar şi atunci când la Filarmonica George Enescu vine Christian Badea, dirijorul român cu cea mai solidă carieră internaţională, ecourile media sunt aproape nule, indiferent cât de încântător a fost concertul său.

Soluţiile de avarie au devenit normă: programarea extensivă a lui Iosif Ion Prunner, dar oricât de lăudabile ar fi strădaniile domniei sale, ca dirijor de cor reconvertit în şef de orchestră, ele nu pot ascunde lipsa unui concert cu Valeri Gergiev, măcar anual, sau cel puţin a unui Alexander Prior, care a uimit recent publicul de operă, în La traviata de la ONB. Ateneul Român a fost construit în 1888 cu ideea de a adăposti o elită melomană pe care o putea genera populaţia Bucureştiului din acea vreme (cca. 300.000 de locuitori). Este dezolantă constatarea că această capacitate de câteva sute de locuri a rămas suficientă şi în secolul XXI, pentru o populaţie de vreo şapte ori mai mare… 

Nu sunt sigur că ne-am câştigat cu adevărat dreptul de a fi indignaţi.