Ion Barbu: „Umorul românesc trebuie să facă o baie bună“

Ion Barbu: „Umorul românesc trebuie să facă o baie bună“

Ion Barbu

Este imperios necesar ca hazul de pe meleagurile mioritice să se igienizeze şi apoi să treacă la exerciţii de înviorare, spune caricaturisul Ion Barbu. Cunoscutul umorist care încondeiază de ani buni realitatea şi irealitatea românească iniţiază în continuare proiecte artistice inedite. Tocmai a publicat un volum şi pregăteşte o expoziţie personală la Ankara, precum şi alte „păţanii“ artistice.

Ştiri pe aceeaşi temă

Ai publicat recent, împreună cu poetul Şerban Foarţă, „o Kamasutra pentru intelectuali". De unde ideea?

Cartea se numeşte, cum ştii, „69". A  apărut la Editura ART şi îşi propune, printre altele, să celebreze şi calibreze cei 69 de ani pe care îi împlineşte prietenul Şerban Foarţă. Volumul propune un inventar al poziţiilor de amor intelectuallis, căci, nu-i aşa?, nu iaşte alta mai frumoasă şi mai de folos zăbavă decât cetitul cărţilor, cum bine le mai zicea şi cronicarul! Cartea este roşie precum altădată cărticica lui Mao, tocmai pentru a insinua puţină roşeaţă în obrajii cititorului. Şi, nu în ultimul rând, se adresează acelor contestatari care cred că un anumit organ este analfabet... Honi soit qui mal y pense! Curioşilor care se-ntreabă de unde mi-a venit ideea le spun că declicul s-a produs după vizionarea câtorva filme XXX, unde am fost oripilat să văd că la căpătâiul recamierelor pe care se derula acţiunea nu existau noptiere pe care să odihnească un volum deschis ori cu un semn de carte-ntre file. Mulţumesc, pe această cale, amicului Şerban, care-n două zile a epuizat cele 69 de poziţii. Mie, puţin mai tânăr, mi-a trebuit mult mai mult!

Pe tine umorul nu te părăseşte niciodată. Apropo de asta, nu cumva cultura umorului la români are nevoie de o revigorare?

Dacă a ajuns Vacanţa Mare să facă pe deontoloaga pe la televiziune, în mod cert da! Umorul românesc trebuie în primul rând să facă o baie bună, să se spele pe dinţi, să-şi schimbe chiloţii şi şosetele, să-şi scoată jumătatea de mână din nas şi jumătatea rămasă din fund. Abia apoi să înceapă primele exerciţii de înviorare.

Tu faci mereu aşa ceva. Ce ai pe masa de lucru acum?

Întrebarea mă ia pe nepregătite şi n-am apucat să fac curăţenia de Paşte. La propriu, pe masa mea de lucru găseşti firimituri de băsescu, de udrea, de severin, de boc (asta da firimitură!). La figurat, ceva mai mult de lucru găseşti peste masa-mi de travaliu. Lucrez la finalizarea expoziţiei personale de la Ankara. În paralel, bag poezie la sticlă pentru proiectul mult drag mie „Esenţe tari" (o antologie de poezie românească sui-generis) şi lansarea lui pe apa sâmbetei, probabil în duminica aferentă. Iar  emoţional maxim mă implic într-un „Mother's Museum", o instituţie care să omagieze o mamă şi să lase o mărturie despre o epocă revolută. Puse cap la cap, am de gând să las Petrilei de mâine, dac-o ajută Domnul să treacă de hopul de azi, câteva case, ceva copii şi nişte pomi, ca să aibă de ce să-şi mai bată joc.

În expoziţia de la Ankara cu ce lucrări mergi?

Am fost invitat la Festivalul Internaţional de Caricatură din Ankara să deschid o expoziţie personală. Ea se intitulează „Sferele înalte ale caricaturii" şi este o nouă provocaţiune ca mod de exprimare. Desenele mele sunt făcute pe nişte module sferice, în jurul cărora vizitatorul va trebui să se învârtească ca Pământul în jurul Soarelui. Efectul urmărit este ca privitorul să iasă ameţit din sala de expoziţie. Dacă se lasă şi cu durere de cap, mă declar pe deplin mulţumit. Iar dacă  şi desenele pot accentua starea asta, m-aş simţi ca Geoană în prima-i şi ultima-i noapte de Preşedinţie. Pentru pacientul român, această expoziţie va fi vernisată apoi şi în România. Locul - nu locaţia! - va fi Peştera Bolii, prin luna iulie sper.

Dar proiectul dedicat casei memoriale I.D. Sîrbu în ce fază se află?

Casa Sîrbu, parte integrată din Colonia Literară Petrila, este refuzată în continuare de oficialităţi ca să facă parte din lada de zestre a oraşului. Ştim că pentru ei nu este o partidă, dat fiind faptul că este săracă şi cinstită, atribute care o exclud din start de la un măritiş din dragoste. Noroc cu mâna de oameni care mai cred în calităţile curative ale muncii voluntare, cu câte un om cu dare de mână care înzestrează Centrul de Studii cu mobilier de bună calitate sau de cei câţiva amatori de a cumpăra parcele de pământ din curtea casei Sîrbului (vezi www.colonialiterarapetrila.ro). Ca primă urgenţă, casa ar mai avea nevoie de 6 velux-uri pentru a începe amenajarea podului în studioul de muzici şi seminarii, iar Centrul de Studii, de o dotare tehnică pentru a începe să fie funcţional. Suma necesară ar fi mult sub amenajarea unui parc dintr-un sat înglodat în glod, iar noi am trece peste oarece principii acceptând chiar o sumă cu dedicaţie din partea unui pedelist.
Nenea Boc o citi aceste rânduri?

„Am crezut că pot schimba lumea"

Ion Barbu a intervenit cu arta sa în urbanismul oraşului Petrila



Profit de întrebarea ta retorică să te întreb ne-retoric: Ce te „mână-n luptă", în lupta permanentă cu prejudecăţi şi clişee, cu prostia, cu uitarea etc.?

Când am păşit întâia oară peste pragul „Şcolii de caricatură", am crezut, naiv, că pot schimba lumea, carevasazică s-o dau cu cracii-n sus. Acum, ori se ţinea ea bine pe picioare, ori forţele mele erau prost calibrate. În fapt, adevărul unei alte şcoli de acelaşi calibru poate fi aplicat şi mai sus-amintitei: Ieşi caricaturist de acolo exact în parametrii cu care ai intrat. Aşadar, mă declar repetent din cauza materiei numită dirigenţie şi mă mai consolez că, dacă n-am adus niciun politician pe calea cea dreaptă, nici Biserica n-a reuşit s-o facă.

Dacă te-aş ruga să-ţi faci un autoportret în câteva rânduri?

În cartea mea „Adrian Năstase. Tratat de aroganţă", puneam în gura pacientului premier afirmaţia: „Sunt cel mai deştept, cel mai frumos, cel mai puternic, cel mai inteligent, cel mai bun, cel mai iubit! Şi toate astea singur le-am descoperit". Cum nu pot fi doi oameni cu asemenea multe calităţi într-o singură ţară, puneţi, vă rog, pe invers tot pomelnicul de mai sus în gura mea şi veţi avea autoportretul cerut. Iar ca să produc „dovada!, dovada!", alătur şi un portret făcut de Vladimir Mochalov (n. red.: vezi coperta), ca să vedeţi că Rusia are întotdeauna dreptate!

Cum trăieşte un artist ca tine în România anului 2011?

Spunea cineva odată (persoană importantă, parol!) că subsemnatul n-aş fi om, ci instituţie! Din păcate, Guvernul nu face deosebirea dintre metaforă şi realul pipăibil & mângâiabil. Aşa că, luând afirmaţia mot-à-mot, s-a pus cu forfetarul pe mine. Azi, Industriile Caricaturii Ion Barbu SRL este un mastodont în adormire, iar Fundaţia Culturală Condiţia Română cască de-i trosnesc fălcile. Din cartea mea de vizită au dispărut nomina odiosa precum „manager" ori „president", singurul lucru rămas este de slugă la doi, trei, patru, cinci stăpâni. Îmi caut un lider sindical, dar unde mai găseşti un Marica, un Lincu, un Petcu, care să fie în stare să adune în faţa Guvernului, pentru cauza mea, 500.000 de pinguini coregrafi?

România, arhipelagul „insulelor de normalitate"

Cum arată o zi obişnuită din viaţa ta de petrilean?

Petrila nu este numai locul, cât mai ales timpul în care nu se întâmplă nimic. Drept pentru care aici este locul şi timpul de a face totul. Ziua mea Petrileană începe cu o bună porţie de muncă şi se-ncheie în aceeaşi notă heirupistă. Încerc, astfel, să compensez deficitul de ocupaţie din zonă pentru a nu determina exodul populaţiei înspre zone cu cerere de braţ puternic şi minte slabă. Între prima repriză şi cea de-a doua de muncă, hrănesc câinele dictator din curte şi cele (aproape) 40 de (aproape) fecioare pisici.

Dar o zi ideală cum ar arăta?

Mi-am pierdut de mult marile idealuri. Unul dintre ele ar fi fost acela de a prinde o zi în care să nu fac nimic, iar un altul ar putea fi când autorităţile petrilene vor decide să facă, totuşi, ceva.

Cum se vede Bucureştiul de azi de la Petrila? Dar viaţa artistică cea concentrată în Capitală?

Deşi avem avantajul geografic de a fi cu câteva sute de metri deasupra Bucureştiului, Capitala nu se vede deloc bine. Conform ratei de schimb a impresiilor, nici bucureştenii nu ne văd cu ochi buni. Adevărul e undeva la mijloc, la Craiova, să zicem! Peste impresia generală, eu, personal, cred că există multe insule de normalitate, bun-simţ, civilizaţie, de cultură adevărată atât în Bucureşti, cât şi în restul ţării. Contrar Constituţiei, patria-mamă şi tată nu este un stat unitar, ci un conglomerat de astfel de insuliţe. Numele ei n-ar trebui să fie Republica România, cât mai degrabă Arhipelagul România. Colonia Literară Petrila a început construirea de poduri către aceste insuliţe, înfrăţindu-se cu câteva entităţi dragi ei. Ele se numesc azi: Fundaţia Academia Civică, Grupul de Introspecţie Vizuală, Tăşuleasa Social, Margento Project. Mâine vor purta şi alte nume, suplinind în felul acesta statutul de orfan al oraşului într-ale neamurilor de care trebuie să ne ţinem. Ce îmi place la Bucureşti este că toate marile proiecte le poţi iniţia la o cârciumă. Ce nu îmi place e că majoritatea acestora mor după ce achiţi nota de plată.

Unde sunt „satiricii" şi Mecena?

Caricatura ta, care acoperă o tematică diversă, e o formă de implicare civică?

Un vechi prieten, Ion Dogar Marinescu, plecat în alte secole în alt Stat, făcea un calcul asupra responsabilităţii civice a unui caricaturist din vremurile ceauşismului înfloritor şi roditor. Eram, noi, caricaturiştii, la un recensământ sumar al acelui timp, un snop de vreo 40 bucăţi bruţi şi neţi. Ne reveneau la un popor de circa 20 de milioane o raţie de 500.000 de români păcătoşi pe care trebuia să-i aducem pe dreapta cale. Învingător, până la urmă, s-a dovedit a fi Nea Nicu, care a reuşit să modeleze omul nou după chipul şi asemănarea sa. Iată, deci, ce pot face două mâini dibace contra a 80 prostace! Azi, din păcate, mulţi dintre misionarii caricaturii româneşti sunt plecaţi dintre noi, alţi satirici nu se mai nasc acum, când nu există motive de râs, iar motivele de plâns s-au terminat după 1 aprilie, cum bine zis-a prorocul Boc.

Crezi că aşa-numita implicare civică a artiştilor poate schimba ceva la noi?

Am lansat odată invitaţia înfierii unui scriitor sau a operei acestuia de către un artist. Am zis că un astfel de binom ar fi benefic ambelor părţi. Aveam în vedere experienţa personală fericită avută de mine cu Ion D. Sîrbu, a Mihaelei Şchiopu cu Petre Stoica sau a Adei Milea cu Gellu Naum. Vorbesc, aici şi acum, de experienţe apropiate mie. Privind în urmă, îmi dau seama ce legătură puternică s-ar cimenta în cazul alipirii de binomul standard a unei Mecena sau a unui Mecenu. De un politician nu îndrăznesc a spune, că se sparie gândul sau se-mpute treaba! Ar semăna a politică de stat, or noi, apţi de muncă, nu suntem în situaţia de a mai sta puţin. Doar stăm aici de peste 2000 de ani!... 

"Alţi satirici nu se mai nasc acum, când nu există motive de râs, iar motivele de plâns s-au terminat după 1 aprilie, cum bine zis-a prorocul Boc."
Ion Barbu,
caricaturist

"Peste impresia generală, cred că există multe insule de normalitate, bun-simţ, civilizaţie, de cultură adevărată atât în Bucureşti, cât şi în restul ţării."
Ion Barbu,
caricaturist

Portret al artistului în neliniştită tinereţe

Petrileanului Ion Barbu nimic din ce înseamnă arta satirei nu-i este străin. În prezent caricaturist al revistei „Dilema Veche" şi al cotidianului „Adevărul", a încondeiat, de-a lungul anilor, protagoniştii politicii româneşti şi nu numai în paginile a numeroase publicaţii, printre care „România liberă", „Evenimentul zilei", „Ziua", „Academia Caţavencu". Lucrările lui au fost expuse în numeroase expoziţii din ţară şi din Anglia, Italia, Turcia, Macedonia, iar unele dintre ele figurează în albume-unicat pe piaţa editorială din ţara natală. A reprezentat România la numeroase competiţii de gen din străinătate, dar şi în jurii, şi a câştigat premii în Italia, Elveţia, Belgia, Turcia, Japonia etc. 

N-a fost numai participant la competiţii sau „judecător" al aspiranţilor dornici de laurii caricaturii, ci şi iniţiator de proiecte artistice inedite, fie ele volume tipărite, festivaluri sau fundaţii artistice. A organizat, de exemplu, primul festival de caricatură pe asfalt din România (în faţa Naţionalului bucureştean), iar în urmă cu câţiva ani a pus la cale Festivalul Naţional „Om rău" în Petrila natală. Tot acolo a luat în grijă casa scriitorului I.D. Sîrbu, în cadrul proiectului Colonia Literară Petrila, depunând eforturi s-o transforme într-o casă memorială care include şi un centru de studii.

Artistul care-şi împarte pseudonimul cu un important poet interbelic, cu care nu pare să aibă prea multe în comun, Ion Barbu a conceput şi a ilustrat numeroase volume, printre care: „Tratat de înjurături" (cu Tudor Octavian), „Cartea albă, seacă, rece şi fără sifon a guvernării Văcăroiu", „Adrian Năstase. Tratat de aroganţă", „Duminica orbului, surdului şi mutului", „Nutzi, spaima Constituţii" (cu Ioan Groşan), „Joc fecund", „Odă la Vodă", „Colonia Râsa-Plânsa", „Imn hăituit de bărbaţi", „69" (cu Şerban Foarţă).


Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: