INTERVIU Bogdan Mirică, regizor: „Nu-mi place Tarantino aproape deloc“ VIDEO

INTERVIU Bogdan
Mirică, regizor: „Nu-mi place Tarantino aproape deloc“ VIDEO

Regizorul Bogdan Mirică, la avanpremiera filmului său „Câini“                          FOTO: Florin Ghioca

DEBUT Regizorul Bogdan Mirică, autorul senzaţionalului thriller „Câini“, care intră de vineri în cinematografele din toată ţara, povesteşte pentru „Weekend Adevărul“ cum a transpus propriile amintiri şi traume ale copilăriei într-un cocktail artistic cum rar s-a văzut în cinemaul românesc.

Ştiri pe aceeaşi temă

Drumul lui Bogdan Mirică (38 de ani) până la cinema a fost lung: a studiat jurnalism, a lucrat ca publicitar (deşi de mare succes, se simţea neîmplinit, „frustrat şi fără miză“) şi, fără a urma propriu-zis studii de specialitate, a realizat un scurtmetraj apreciat, „Bora Bora“, şi serialul TV „Umbre“, poate cel mai bun produs de televiziune românesc de după 1989. Cu toate acestea, (încă) tânărul regizor a uimit în 2016 cu lungmetrajul său de debut, „Câini“, un thriller stilizat fără echivalent în cinematograful românesc de până la el.

„Weekend Adevărul“: Te-ai gândit vreodată că o să ai atât de mult succes?
Bogdan Mirică: Cred că ar fi o greşeală să percep „succesul“, şi intenţionat îl pun între ghilimele, pentru că deocamdată nu pot să-l cuantific în nimic altceva decât părerile oamenilor din jurul meu, dar nicidecum nu s-a sedimentat în vreun fel în mine – aşadar, cred că ar fi o greşeală să percep acest succes al filmului din exterior, din perspectiva obiectivă a celorlalţi. Pentru mine este o consecinţă a muncii pe care am depus-o, a seriozităţii cu care am abordat filmul ăsta (oricât de prozaic ar suna) şi, bineînţeles, este vorba şi de o şansă – adică faci un film profund personal care se întâmplă să rezoneze cu mulţi oameni – traumele mele din copilarie filtrate poetic, nostalgic, artistic, cum vrei – se întâmplă să se suprapună probabil pe experienţe similare ale altor oameni.

Deocamdată, vreau să aştept să văd ce se va întâmpla cu filmul. Ştiu că are un buzz foarte bun – dar hai să vedem dacă oamenii chiar se vor duce în cinema să-l vadă, m-aş bucura foarte mult dacă o să fie aşa.

Crezi că premiul de la Cannes a contat?
Am senzaţia că la noi – şi poate şi la alţii – se face o echivalenţă directă între succesul de festival şi valoarea intrinsecă a filmului. Există regizori fantastici care au fost ocoliţi de Oscaruri, de exemplu, şi totuşi valoarea lor este incontestabilă. Kubrick, Lumet, Kurosawa, Scorsese până de curând, Godard, Peckinpah, Fellini şi probabil cel de care sunt cel mai ataşat emoţional – Cassavetes. Când juxtapui numele astea cu ideea de festival sau premiu – orice festival sau orice premiu – cred că nici nu mai contează că au luat sau nu au luat. Ce au făcut ei rămâne şi o să rămână. Bineînţeles a fost extraordinar că am fost selecţionat la Cannes cu primul meu film şi că am luat un premiu – dar mă încăpăţânez să cred că filmul ar fi existat (poate nu aşa bine, ce-i drept) şi dacă nu eram selecţionat. Oricum, Cannes o să rămână cu mine tot restul vieţii mele de regizor. O dată debutezi şi îmi place cum s-a întâmplat.



Pe platoul de filmare de la „Câini“     FOTO: Iulia Weiss

„Vreau să mă las supt de film“

Cu ce aşteptări priveşti acum spre premiera de pe 23 septembrie? Crezi că filmul va fi ceea ce se cheamă un succes de public?
Nu pot decât să sper la asta. Ştiu că există chestia asta atractivă că e film „de gen“, dar mai ştiu şi că filmul e oarecum atipic. Adică, e un thriller – dar nu unul aşa cum ne-au obişnuit filmele americane din ultimii ani.

De fapt, prin „Câini“ am vrut să mă apropii de genul ăla de thrillere de prin anii ‘60-’70 – care nu se bazează atât de mult pe acţiune, cât pe aşteptare, pe anticipare. Abordarea asta mi se pare mult mai interesantă şi îmi pare că-ţi dă o satisfacţie mai mare la final.

Ţi-ai propus în mod sistematic să „scurtcircuitezi“ paradigma minimalistă şi realistă a Noului Cinema Românesc realizând un aşa-zis film „de gen“? Să nu uităm că acest film vine după (şi continuă oarecum linia de-acolo) serialul TV „Umbre“.
Nu, deloc. Pur şi simplu aşa s-a întâmplat. De fapt, cred că s-au întâlnit doua stereotipuri aici: unul că filmele de gen sunt proaste, adică, vezi Doamne, sunt ca un fel de sub-specie. Nu e adevărat. Filmele de gen proaste sunt proaste. Există filme de gen cult care au facut istorie – care au locul lor în istoria filmului. Şi mai exista un al doilea stereotip că filmele de autor, de artă, etc. sunt by default bune. Iar o minciună. Există o grămadă de mediocrităţi indie/ de autor care, ce să spun, dacă tratează o problemă sensibilă a societăţii, sunt filmate din mână, folosesc unscharf-ul ca device dramaturgic, au un soundtrack de chitară rece şi fontul ăla tremurat care sugerează fragilitatea naturii umane, ar trebui să mă impresioneze?

Eu nu sunt neapărat un cinefil – nu ştiu exact ce se poartă la cinema, în festivaluri etc. Pentru mine, filmele se împart în filme care-mi spun ceva şi filme care nu-mi spun nimic. Şi am încercat să fac un film care să spună ceva altora, fără să mă gândesc dacă se circumscrie unui trend, dogme, etc.

Afirmi peste tot că este vorba despre un film „de gen“, „Câini“ fiind „un thriller western foarte amuzant“. Totuşi, filmul se deschide cu un cadru cam de cinci minute, este un film foarte stilizat şi conţine numeroase planuri-secvenţă, aşa-numitele „cadre lungi“ care-l oripilează pe spectatorul român nedus la cinema(tecă). Cum crezi că se vor împăca aceste lucruri, cum va „înghiţi“ spectatorul stilul tău atât de special pentru a putea ajunge la povestea, să-i zicem, cool?
Eee. Primul cadru n-are chiar cinci minute. Adică e un cadru lung, dar are doar 2 minute şi 15 secunde. Şi în plus, nu e static – e un tracking shot prin iarbă şi chiar dacă aparent nu se întâmplă nimic până în ultimele secunde ale cadrului, pe sunet sunt tot felul de mici „evenimente“ – cum ar fi bula aia de aer care bolboroseşte când iese din heleşteu care cred eu că te ţine într-un oarece suspans. În plus, eu nu cred că spectatorul se uită la film aşa la modul analitic – în niciun caz la prima vizionare – să zică băi, ce se întâmplă, e un cadru de două minute şi nu mă plictisesc – ar trebui să mă plictisesc. Eu, cel puţin, nu mă uit aşa. Vreau să mă las supt de film, nu să-l dezarticulez ca să-mi dovedesc că sunt deştept. Există filme care sunt total opusul minimalismului realist şi care sunt totuşi nişte tâmpenii. Forma nu e garanţia valorii sau un obstacol în calea ei. Important e ce pui în forma aia. În „Hunger“, al lui Steve McQueen, e un cadru de 18 minute cu doi bărbaţi la o masă şi te ţine cu sufletul la gură. Aşa cum există filme de acţiune montate cu rapiditate subliminală la care adormi bine-mersi.

La Festivalul de Film Transilvania (TIFF Cluj-Napoca Lounge), unde a fost distins cu Trofeul Transilvania     FOTO: TIFF / Vlad Cupşa

„Omul de câmpie îmi pare mai gregar“

„Dobrogea! Dobrogea!“ Cu toţii am mitizat acest spaţiu, influenţaţi mai ales de lecturi sau de călătoriile proprii. Ai avut vreun motiv personal pentru a plasa acţiunea filmului la graniţa româno-ucraineană?
Voiam câmpie, în primul rând.

Cred că mentalitatea omului de câmpie e diferită de a celui de la munte. Omul de câmpie îmi pare mai gregar, mai agresiv şi poate mai leneş.

Vorbesc de omul de ţară – că în oraş e oricum un talmeş-balmeş. Acum câţiva ani am fost prin Deltă şi localnicii îmi povesteau cum se face contrabandă pe acolo. Cu ce? Am întrebat. Cu orice, mi-a răspuns un nene şi mi-a făcut cu ochiul. M-a amuzat şi speriat răspunsul ăsta. Genul ăsta de loc unde totul e posibil mi s-a părut că avea potenţial pentru povestea mea. Dar numai când am început să caut locaţii pentru film şi am bătut Dobrogea în lung şi în lat, am început să mă îmbib cu adevărat de atmosfera aproape mistică a zonei ăsteia.

„Nu mă interesează să fac un comentariu social despre România contemporană. Mă interesează să vorbesc despre nişte tipologii. Despre nişte structuri sufleteşti trunchiate pe care le-am întâlnit şi despre care cred că într-o societate mai civilizată nu mai sunt aşa prezente“, spuneai mai demult. Totuşi, majoritatea filmelor despre violenţă sunt plasate în aşa-numitele „societăţi civilizate“: gangsterism, terorism etc. Nu crezi că e o contradicţie aici şi că violenţa este aceeaşi, indiferent de calităţile societăţii în care este exprimată?
Nu, nu cred că e o contradicţie. Eu vorbeam despre violenţă ca normă, ca unitate de măsură. Vorbeam de violenţă ca limbaj de comunicare, de violenţa nefiltrată care vine că răspuns necenzurat la un anume stimul. În oraş, când eşti în trafic şi te iei la harţă cu unu – te scuipi, te înjuri – dar te gândeşti de două ori înainte să pui mâna pe levier şi să-i spargi capul. Că te gândeşti – băi, or să mă prindă aştia şi mă bagă la puşcărie. Sau – scenariul şi mai înspăimântător – e că te gândeşti că poate scapi, nu te vede nimeni – dar odată şi odată tot or să te găsească. Te urmăreşte sistemul. Iei în calcul măsurile punitive.

La ţară, eu am întâlnit oameni care băgau cuţitul în om, ştiind sigur că or să facă puşcărie 12 ani minimum. Dar erau asumaţi în chestia asta.

Raţionamentul nu era „nu bag cuţitul că mă bagă la pârnaie“, cât „bag cuţitul şi ştiu că intru la pârnaie“. Nu consecutivitate, cât simultaneitate. Or, asta mi se pare înfricoşător. Iar dacă multe filme tratează problema violenţei pe care o contextualizează urban, asta nu infirmă ce am spus mai devreme. Gangsterii şi teroriştii sunt excepţii. Or, eu, încă o dată, vorbeam de violenţă ca normalitate – aşa cum se întâlneşte ea în forma cea mai pură, în unele părţi ale României rurale.

Până la urmă, personajele din „Umbre“ şi cele din „Câini“ nu reprezintă cam aceeaşi tipologie, cea descrisă de tine în numeroase ocazii?
De fiecare dată când scriu un personaj negativ încerc să-i construiesc cât mai multe layer-e. Nu pentru că încerc să-l fac atractiv, carismatic etc. – ci pentru că mi se pare reducţionist ca personajul negativ să fie rău şi atât. În „Câini“ ştiu că stăteam la un moment dat şi mă gândeam – băi, vreau să scriu o secvenţă în care să arăt până unde merge răutatea lui Samir – adică vreau să văd ce se află în capătul spectrului răului. Şi am trecut prin toate clişeele de „rău“ pe care îl putea face Samir – lucruri abominabile care să te înfioare de frică şi de scârbă. Şi aşa am ajuns la scena cu familia – când stă cu nevasta-sa în peisajul asta idilic şi se uită la cele două fetiţe care se joacă cu zmeul. Mie asta mi s-a părut că e apogeul răului din Samir. Adică omul ştie că e rău, îşi asumă până la capăt – şi cu sânge rece îşi împarte viaţa în compartimente, cu pragmatism.

Fără conştiinţă, fără dileme morale, remuşcări, lamentaţii, etc. Adică un om lipsit fundamental de umanitate, de empatie. Un om care doar gândeşte şi nu simte deloc.

„Lucrul cu actorii mă sperie uneori“

„Câini“ este un thriller extrem de stilizat. Cum ţi-ai definit acest stil, atât de personal de la primul lungmetraj? Ţi-ai propus să creezi un western românesc (un eastern)? Eşti măcar un amator al acestui gen? Sau totul a venit de la sine, „văzând şi filmând“?
Am stat mult cu Andrei Butică (directorul de imagine al filmului) şi am vorbit despre cum voiam să arate şi mai ales cum voiam să se simtă filmul. Atunci când decupez o secvenţă nu mă gândesc la referinţe din alte filme – citatele din alte filme nu-mi plac deloc, nici măcar ca anecdotă –, ci mă gândesc la feeling-ul pe care vreau să-l transmit. Şi apoi încerc să mă duc mai departe – să nu fie la prima mână. Ar fi şi păcat când ai atâtea unelte la dispoziţie să nu încerci măcar în capul tău să faci toate combinaţiile posibile. Şi treptat descoperi că unele sunt gratuite, altele preţioase, calofile, altele sunt clişee, etc. Dar cred că e de datoria ta de om care vrea să căute – chiar să cauţi şi să excluzi, nu să vii din prima cu o variantă: Gata, asta e! Un prieten bun care e medic cardiolog la Paris mi-a explicat odată care e diferenţa fundamentală dintre medicul român şi medicul francez: medicul român îţi pune diagnosticul din prima, în timp ce medicul francez ajunge la diagnostic prin excluderea diagnosticelor greşite. Mi se pare esenţial să întelegi diferenţa dintre cele două demersuri.

În ce relaţie cinematografică te afli (de admiraţie-respingere) cu mari poeţi ai violenţei filmice, precum Sam Peckinpah, John Woo, Quentin Tarantino ş.a.?
Peckinpah îmi place la nebunie, Tarantino aproape deloc. Woo mi se pare simpatic, cu slow motion-urile lui şi cu porumbeii albi care zboară prin cadru. Îmi plac mult filmele sud-coreene – „I Saw the Devil“, „Breathless“, „The Yellow Sea“, „The Chaser“, „Memories of Murder“ – sunt filme pe care le-am văzut de mai multe ori – care de fiecare dată mă iau prin surprindere.

Nu pot să decelez exact de unde-mi iau influenţele. Poate că în „Câini“ e un pic de „Deliverance“, un pic de Cormac McCarthy, un pic de Nick Cave şi tot aşa.

Nici nu vreau să le înteleg pe deplin – prefer să stau într-o zeamă de creaţie emoţională pe care să o conduc raţional pe cât se poate. Adică prefer să fiu ambiguu şi să greşesc, decât să fiu precis, exhaustiv şi previzibil. Şi ca să răspund la întrebare – nu ştiu sigur dacă mă interesează violenţa, cât mai degrabă conflictul.

Dar filmul „Amores perros“, extraordinarul debut al lui Alejandro González Iñárritu? Te-a influenţat pe undeva?
Nu cred – sincer să fiu nici nu mi-l mai aduc aminte foarte exact. Îmi place Iñárritu – şi îmi plăcea mai mult înainte de etapa lui americană – dar nu rezonez fundamental cu el.

La panoul de onoare al Festivalului de Film Transilvania (TIFF Cluj-Napoca), unde a fost distins cu Trofeul Transilvania, distincţia supremă a Festivalului     FOTO: TIFF / Nicu Cherciu

Cum ai interacţionat cu puternicele personalităţi actoriceşti ale lui Gheorghe Visu, Vlad Ivanov şi Dragoş Bucur?
Lucrul cu actorii mă sperie uneori, dar nu pentru că m-ar intimida cutare sau cutare, ci pentru că te pui intenţionat într-o situaţie de vulnerabilitate emoţională reciprocă şi vulnerabilitatea asta poate deveni foarte volatilă şi periculoasă.

Cu cât actorul e mai versat, cu atât ştie mai bine scurtăturile şi se lasă pătruns de personaj mai uşor, dar şi sistemul de apărare îi e mai activ, în caz că simte că l-ai năpădit prea mult. De multe ori, după câteva ore de casting, eram epuizat cum nu eram după 14 ore de filmare.

Cotrobăirea asta prin extensia personalităţii unui om (pentru că actorul cu adevărat mare, cred că îţi dă variante ale lui, nu pe el în totalitate cu adevărat) te poate îngenunchia, dar şi când îţi iese, te umple de bucurie – că na, oricât de preţios sună, ai ajuns în proximitatea adevărului.

„Îmi place să merg unde nu am mai fost“

Spuneai, la Cluj, că te interesează să explorezi o anumită accepţiune a masculinităţii, în lumea contemporană. Aşadar, te consideri un cineast „masculin“? Vom vedea vreodată (pe ecran) şi latura „feminină“ a lui Bogdan Mirică (în termenii jungieni de anima / animus)?
Asta depinde foarte mult de ce se va întâmpla cu mine în anii următori. Ce ştiu ca principiu e că îmi place să merg unde nu am mai fost, nu să mă agăţ de ce cred că am ajuns să ştiu.

Din câte ştiu, eşti unul dintre autorii fără şcoală de film, ajunşi la cinema din pură vocaţie. Cum ai procedat? Ai fost mai întâi un cinefil înveterat, precum „nuvelvagiştii“ de la „Cahiers...“, din anii ’50?
Nicidecum. Adică da, mă uitam la filme când eram adolescent şi apoi pe la douăzeci şi ceva de ani – dar nu foarte aplicat. Mă uitam la multe filme-balast – şi astăzi mă mai uit – chiar cred că poţi învăţa multe de la filmele proaste. Am ajuns să fac film pentru că formele anterioare de exprimare ajunseseră să mă frustreze – voiam ceva mai complex, care să mă solicite, să ceară mai mult de la mine – voiam ceva unde să simt că chiar există o miză. Şi am ajuns aici. Nu ştiu dacă voi rămâne aici – dar acum ştiu că e forma de exprimare care mă încântă cel mai mult.

Dacă nu ai fi devenit regizor de film, ce crezi că ai fi putut să fii în viaţă? Cum te-ai vedea, în acest univers contrafactual?
Aaa. Biolog, ca tata.

Citeşte şi: „S-a născut un Peckinpah român“ – cronica „Adevărul“ la „Câini“, filmul de debut al lui Bogdan Mirică

CV

A început ca publicitar

Numele: Bogdan Mirică

Data şi locul naşterii: 18 aprilie 1978, la Târgovişte

Studiile şi cariera:

După ce a absolvit Facultatea de Jurnalism şi Comunicare din Bucureşti, a fost redactor, editor, copywriter şi scriitor, până când, în 2005, la numai 27 de ani, a devenit cel mai tânăr director de creaţie din advertising-ul european.

Interesul pentru cinematografie l-a făcut să plece la Londra. Acolo a studiat scenaristică şi producţie de film la Universitatea Westminster. În cele din urmă, a decis să revină în România, unde a scris scenariile pentru două filme artistice (2009, 2013) şi pentru un serial TV (2012).

A debutat ca script reader pentru Studiourile Slingshot, apoi a început colaborarea cu MediaPro Pictures. După ce a scris câteva scenarii („Ho Ho Ho“, „Las Fierbinţi“ şi „180“), a realizat propriul său prim proiect, „Bora Bora“.

Cu primul său scurtmetraj, „Bora Bora“ (2011), a câştigat Premiul pentru Cel mai bun scurtmetraj european la Premiers Plans – Angers şi Premiul pentru cel mai bun scurt metraj la Festivalul Internaţional de Film Transilvania şi a fost selecţionat la Locarno, Varşovia şi Salonic.

În 2013, regizorul a fost selectat în programul Berlinale Talent Campus, la Festivalul de la Berlin.

A scris şi co-regizat serialul TV „Umbre“ (2014) pentru HBO România, o adaptare după un format australian numit „Small Time Gangsters“.

Locuieşte în: Bucureşti.

Thrillerul ”Câini” va fi lansat vineri în aproximativ 70 de cinematografe din peste 30 de oraşe din ţară

Thrillerul ”Câini”, lungmetrajul de debut al lui Bogdan Mirică, recompensat cu Premiul criticii - FIPRESCI pentru secţiunea Un Certain Regard la Cannes, Trofeul Transilvania la TIFF 2016 şi cu două premii la Festivalul de Film de la Sarajevo, va fi lansat vineri în aproximativ 70 de cinematografe din 34 de oraşe din ţară. În plus, filmul va fi prezentat şi la Haţeg, Carei, Zalău şi Curtea de Argeş, localităţi în care nu există săli de cinema.

În Capitală, din primul weekend, ”Câini” poate fi văzut la Hollywood Multiplex, Movieplex, Băneasa Grand Cinema & More, CineGlobe Titan, AFI Cinema City Cotroceni, Cinema City Mega Mall, Cinema City Sun Plaza, Cinema City Park Lake, Cinemateca Union, Cinemateca Eforie, Europa.

În ţară, filmul va rula în Adjud, Alba Iulia, Bacău, Baia Mare, Bârlad, Botoşani, Brăila, Braşov, Buzău, Caransebeş, Cluj-Napoca, Constanţa, Craiova, Deva, Focşani, Galaţi, Gura Humorului, Iaşi, Mărăşeşti, Odobeşti, Oneşti, Oradea, Oraviţa, Piatra Neamţ, Piteşti, Ploieşti, Râmnicu Vâlcea, Reşiţa, Sibiu, Slobozia, Târgu Jiu, Târgu-Mureş, Timişoara şi Vulcan.

”Câini” este produs de 42 Km Film (Marcela Ursu) şi EZ Films (Elie Meirovitz), şi co-produs de Argo Film (Stephan Komandarev). Co-producţia Franţa-România-Bulgaria-Qatar a fost realizată cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei, Centre national du cinéma et de l’image animée din Franţa, CNC Bulgaria, Canal +, Eurimages şi Fundaţia GAN, Doha Film Institute, cu participarea HBO România.

Acţiunea peliculei este plasată în apropierea graniţei cu Ucraina. Roman, un tânăr de la oraş, ajunge într-un sat izolat din Dobrogea, unde are de gând să vândă pământul moştenit de la bunicul său care a murit cu câteva luni în urmă. În timp ce face demersurile pentru vânzarea moşiei, Roman devine, treptat, martorul unor evenimente bizare. O senzaţie generală de ameninţare pluteşte în aer.

În distribuţie, alături de Dragoş Bucur, Vlad Ivanov şi Gheorghe Visu, apar Teodor Corban, Raluca Aprodu, Costel Caşcaval şi Constantin Cojocaru.

Bogdan Mirică, recunoscut pentru serialul ”Umbre” (HBO), semnează regia şi scenariul. Directorul de imagine este Andrei Butică, montajul a fost realizat de Roxana Szel, de sunet s-au ocupat Sam Cohen, Sebastian Zsemlye şi Hervé Buirette, scenografia îi aparţine Augustinei Stanciu, iar costumele - Elenei Stoyanova. Muzica a fost compusă de Codrin Lazăr şi Sorin Romanescu.

Filmul a fost selectat în festivaluri din Finlanda, Norvegia, Canada, Polonia, Israel, Spania, Portugalia, Germania, Suedia, Statele Unite şi Italia, informează Transilvania Film.

citeste totul despre: