Povestea lui Ben Hur nu are valoare literară, dar are valoare cinematografică. Ea originează într-un roman scris şi publicat în 1880 de „Generalul“ (sic, a luptat de partea taberei unioniste în Războiul Civil) Lew Wallace, care nu înseamnă nimic în istoria literaturii. Naraţiunea a plăcut noii arte a secolului XX, cinematograful, şi a fost ecranizată de şase ori până la actualul film, care devine astfel al şaptelea.

Heston, iconic pentru rol

Două dintre aceste filme sunt cu adevărat de referinţă, importante pentru starea artei cinematografice la un moment dat. După un scurtmetraj mut în 1907, urmează „Ben-Hur: A Tale of the Christ“ (1925, regia Fred Niblo, cu Ramon Novarro în rolul titular), tot mut, dar în întregime semnificativ pentru nivelul filmului epic cu câţiva ani înainte de trecerea la sonor. Cel de-al doilea moment fast pentru povestea prinţului iudeu este filmul lui William Wyler din 1959 (11 Oscaruri, cu Charlton Heston în rolul titular).

Cursa de care din acesta din urmă, secvenţă de peste o jumătate de oră, a făcut epocă în istoria filmului. Celelalte versiuni sunt două animaţii pentru video / DVD, una din 1988 şi una din 2003 (aceasta cu vocea lui Charlton Heston ca Ben Hur), şi miniseria TV (3 ore) din 2010. Realizatorii actualei variante, în frunte cu regizorul Timur Bekmambetov, spun că au dorit să se-apropie de materialul original şi de mesajul său creştin, neglijând faptul, cum spuneam, că acesta nu are valoare literară. Să vedem însă şi cum au făcut-o.

Doi fraţi pătaţi

În primul rând, este greu de crezut ca, în 2016, când ai o tehnologie fabuloasă pe mână şi mijloace tehnice inimaginabile acum o jumătate de secol, nivelul de creativitate să fie zero şi să nu reuşeşti ce-a reuşit filmul din 1959, e-adevărat „strunit“ de William Wyler, un mare regizor al Hollywoodului clasic. Regizorul de origine kazahă Timur Bekmambetov pare să fi uitat şi ce-a învăţat în Rusia unde s-a afirmat (şi de unde-a fost racolat de Hollywood) şi să fie un simplu spectator pe platoul propriului film.



Apoi, este incredibil ce „pleiadă“ de actori proşti au putut să strângă la un loc producătorii acestui film. Jack Huston (Judah Ben-Hur) şi Toby Kebbell (fratele său adoptiv, Messala Severus) (foto sus), principalii piloni ai naraţiunii, sunt de o inexpresivitate dezarmantă, de neimaginat acum o jumătate de secol pentru cine voia să devină star. Ceea ce se vede pe ecran, din punct de vedere cinematografic, nu este nici măcar la nivelul unui film TV (pentru că şi acela, câteodată, poate fi reuşit), ci la cel al reconstituirilor „istorice“ din documentarele de televiziune tip Discovery.

Jesus, un hipiot obosit

Dacă se detaşează cu adevărat cineva, sunt membrii figuraţiei – nestruniţi corespunzător –, care-aruncă permanent priviri tâmpe spre obiectiv. Pentru personajele feminine şi personajele secundare, realizatorii şi-au dorit să aleagă actriţe şi actori de origine semită, dar asta nu-i face automat şi buni. Rolul important al arabului Ilderim – gratulat de romani cu epitetul „africane“ – i-a fost încredinţat lui Morgan Freeman (foto jos), actor care la bătrâneţe s-a specializat în roluri de „seniori“ sfătoşi, mai ales după ce l-a jucat şi pe Dumnezeu („Evan Almighty“, 2007).

Cursa de care nu mai impresionează aici, nici din punct de vedere tehnic, nici ca motor al aşa-zisei acţiuni. Singura secvenţă mai reuşită este cea a bătăliei navale, când sclavul Ben-Hur, trăgător la galere, îşi recapătă libertatea. Nu prea se înţelege care-i legătura dintre povestea lui Ben-Hur şi cea a altui iudeu, nazarineanul Iisus, care se desfăşoară în paralel şi se intersectează pentru că „aşa vrea muşchii“ scenariştilor.

Iisus este jucat de brazilianul Rodrigo Santoro – fost interpret al lui Xerxes, împărat, supraom şi zeu, în seria de filme „300“ – şi, la fel ca şi în filmul pascal „Risen“ din primăvară, pare un hipiot „obosit“, care emite citate de genul celor care-acum sunt virale pe facebook. Dar să ne înarmăm cu răbdare: Hollywoodul este pus pe refacerea clasicelor care i-au asigurat gloria şi în toamnă ne-aşteaptă remake-ul la „Cei şapte magnifici“, regizat de insipidul Antoine Fuqua. Mai există un precedent la aceste epice reluate fără vlagă: filmul „Pompeii“ din 2014, în care Paul W.S. Anderson părea să-şi fi pierdut cu totul verva care l-a consacrat.

Info

Ben-Hur (SUA, 2016)
Regia: Timur Bekmambetov
Cu: Jack Huston, Toby Kebbell, Rodrigo Santoro, Morgan Freeman, Nazanin Boniadi, Ayelet Zurer

2 stele

Citeşte şi:


„33 A.D. sau Când prostia (Hollywoodului) copleşeşte credinţa“ – cronica mea „pascală“ la filmul „Risen“ din primăvară

„79 A.D.“ – cronica mea la filmul „Pompeii“ de-acum doi ani

„Orient versus Occident“ – cronica mea la filmul „300: Rise of an Empire“, cu Rodrigo Santoro în rolul lui Xerxes

PORTRET DE REGIZOR

Timur Bekmambetov – un campion al kitschului neasumat

Numele regizorului Timur Bekmambetov – kazah, rus şi american în egală măsură – merită toată atenţia, pentru că, deşi nu e deloc un mare autor, este în întregime semnificativ pentru un anumit nivel al mediocrităţii cinemaului, fiind autorul câtorva dintre cele mai redutabile kitschuri ale mileniului de-abia început. Cu alte cuvinte, numele său nu poate fi ignorat, ba chiar trebuie privit ca „studiu de caz“.

A făcut Armata Roşie

Viitorul regizor s-a născut pe data de 25 iunie 1961, sub numele de Timur Nuruakhitovich Bekmambetov (!), în mica localitate Guriev de pe teritoriul Republicii Socialiste Sovietice Kazahe, componentă a fostei URSS (cum s-a întâmplat cu numeroase toponime din Asia Centrală, după 1991 aceasta şi-a schimbat numele în Atyrau şi se află în „mândra ţară“ – de la Borat citire – a Kazahstanului). Tatăl său, Nuruakhit Bekmambetov, era manager la compania de energie din Guriev, iar mama, Mira Bogoslavskaia, jurnalist. Tânărul Timur a crescut pe marginea râului Ural, în Kazahstanul natal, dar în 1978, la vârsta de 17 ani, s-a mutat la Moscova.

Lui Bekmambetov nu prea i-a plăcut Institutul de Energie moscovit, unde-a studiat timp de trei ani, fiind mult mai interesat în artă şi filme, prin urmare abandonează cursurile acestuia şi se raliază mediului cultural din capitala URSS. Studiază pictura la Institutul de Artă Teatrală din Taşkent (Uzbekistan), pe care-l absolvă în 1987. În 1987 şi 1988, Armata Roşie „îl face om“, servind la o unitate de artilerie staţionată lângă Aşhabad, în Turkmenistan, experienţă pentru o viaţă. Lucrează apoi ca scenograf la un teatru din Taşkent şi la sudioul de film uzbec.

Vampiri ruşi şi-americani

Una peste alta, debutează în cinema în 1994 cu un film despre războiul din Afganistan, realizează multe filme publicitare, dar notorietatea avea să-i fie dată de cele două filme „cu vampiri“ regizate în Rusia, „Rondul de noapte“ (2004, foto dreapta) şi „Rondul de zi“ (2006). Ambele filme devin blockbuster pe plan internaţional şi îi deschid calea pentru invitaţia la Hollywood, unde însă mai mult dezamăgeşte: „Wanted“ (2008), un film nesărat cu Angelina Jolie, sau „Abraham Lincoln, vânător de vampiri“ (2012), care rata tocmai umorul cărţii lui Seth Grahame-Smith (autor şi la „Mândrie, prejudecată şi zombi“).

De menţionat şi „Ironia sorţii 2“ (Rusia, 2007), continuarea clasicului lui Eldar Riazanov din 1975, care capitaliza cu succes nostalgia URSS-ului de care suferă mare parte din audienţele post-sovietice.

Top 5 filme importante

1. Rondul de noapte / Night Watch / Nochnoy dozor (Rusia, 2004)
2. Rondul de zi / Day Watch / Dnevnoy dozor (Rusia, 2006)
3. Ironia sorţii 2 / The Irony of Fate 2 / Ironiya sudby. Prodolzhenie (Rusia, 2007)
4. Yolki (Rusia, 2010)
5. Abraham Lincoln, vânător de vampiri (SUA, 2012)

Citeşte şi: „Măcelarul de vampiri“ – cronica mea din 2012 la „Abraham Lincoln, vânător de vampiri“, precedentul „opus“ al lui Timur Bekmambetov