Am fost martor, la Ateneul român, la două rendiţii extraordinare ale integralei concertelor pentru pian de Beethoven: Christian Zacharias cu Lausanne şi Rudolf Buchbinder chiar cu FGE, ambii pianişti dirijând şi orchestra. Cele cinci concerte au fost prezentate pe parcursul a două zile în timpul ediţiilor din 2007 şi 2013 ale Festivalului Enescu şi au devenit nişte momente memorabile, în special în ce-l priveşte pe Christian Zacharias, ajuns peste noapte un favorit all time al publicului din Bucureşti. În toamna anului trecut, Filarmonica anunţa în revista „BBC Music” că va onora anul Beethoven cu integrala concertelor pentru pian cu Elisabeth Leonskaja, aşa că interesul pentru concertul de săptămâna aceasta a fost foarte mare, punând la grea încercare primitivul sistem de rezervări online al instituţiei.

Însă această primă seară pianistică a fost umbrită de prestaţia dirijorului Horia Andreescu. O uvertură Egmont în tuşe foarte groase trasate permanent, până când muzica a devenit nu doar plictisitoare, ci iritantă, a prefaţat concertul ultimei mari reprezentante a şcolii sovietice de pian. Elisabeth Leonskaja a fost eleva lui Sviatoslav Richter însă, atâta vreme cât acesta activa, chiar alături şi de alte nume grele precum Emil Gilels, nu era foarte cunoscută, devenind tot mai vizibilă şi mai celebră după dispariţia acestei generaţii.

Concertul nr. 2  nu e atât de gustat precum următoarele trei lucrări destinate pianului ale lui Beethoven, deşi era calul de bătaie al compozitorului în timpul vieţii. Şi pot spune că se potriveşte foarte bine cu temperamentul lui Elisabeth Leonskaja. Primele două părţi au arătat atât tranziţia lui Beethoven spre stilul romantic care-l va propulsa mai târziu în istoria muzicii, dar şi personalitatea unei pianiste care părea că se va dezlănţui sonor în orice clipă, dar a cărei forţă rămânea mereu disciplinată, în limitele foarte clare ale unui clasicism axiomatic. Şi ce contrast frumos a ieşit din opoziţia cu Rondo-ul mozartian al ultimei părţi! O interpretare autoritară, de o puritate stilistică exemplară, subliniată apoi şi de Allegretto-ul din Sonata Op. 31, oferit ca encore, ba chiar cu o tuşă melancolică ce a atins inimile tuturor celor prezenţi în sala mare a Ateneului. Era nevoie de aşa ceva, pentru că acompaniamentul lui Horia Andreescu a fost un decor stângaci, la un pas să se prăbuşească în partea a doua a concertului, când indicaţiile sale foarte precare au făcut orchestra să se poticnească vizibil, lăsându-l pe dirijor să bată aerul în gol, expunându-i şi fredonatul cu care-şi însoţea direcţia, desigur, fals.

Au urmat ezitări şi în Simfonia a IV a, din partea a doua a serii, cauzate de acelaşi stil dirijoral cu totul aproximativ, lipsit de claritate ritmică, absent ca expresivitate, bazat doar pe impulsionări frenetice la schimbări majore de ritm sau de temă. Adevărul este că orchestra a cântat practic singură, mai mult încurcându-se în indicaţii absurde (la un moment dat am observat cum dirijorul cerea viorilor să cânte mai încet într-un moment în care nici nu aveau de cântat). De altfel, în lumea muzicală se vorbeşte de multă vreme de momentele de blackout ale lui Horia Andreescu, deseori rătăcit în partitură, lăsând orchestra să se descurce singură. Rezultatul a fost de nivelul estetic al sunetului unei reclame la detergent/bere/iaurt de la TV: un sunet normalizat, cu toate frecvenţele date la maximum, în care, desigur, oricine recunoaşte melodia, dar rămâne numai cu imaginea produsului pe care-l promovează. O integrală a concertelor de Beethoven cu Horia Andreescu ca dirijor e o idee greşită în acest moment. Dar o mare plăcere cu Elisabeth Leonskaja.

Avem o mare pianistă, aduceţi un dirijor.

Caseta tehnică:

Joi, 6 Februarie 2020, la Ateneul Român
Ludwig van Beethoven
Uvertura Egmont
Concertul nr. 2, în si bemol major, pentru pian şi orchestră, op. 19

Simfonia nr. 4, în si bemol major, op. 60
Orchestra Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor: Horia Andreescu
Solistă: Elisabeth Leonskaja

Articol publicat iniţial pe blogul Despre Opera.