La plecarea cuiva drag, se amestecă tot felul de emoţii: de la revoltă la tristeţe şi chiar acceptare. În luna noiembrie, Conservatorul bucureştean a pierdut un profesor. Studenţii au pierdut un îndrumător. Unii dintre noi un reper şi un prieten.

Eminent dascăl şi muzician, Conferenţiar Doctor la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, a apucat să mai stea printre noi foarte puţin timp după data pensionării. Plecarea sa prematură a îndurerat foarte mulţi dintre foştii studenţi şi colegi.

Avea o metodă unicat de examinare, care făcea aproape imposibil copiatul. Cel puţin copiatul din fiţuici. Insista pe detalii. Ca studentă, am făcut paşi uriaşi înainte, iar felul în care sistematiza cursurile, dar şi modul în care ne obliga să învăţăm mi-au fost de un mare ajutor în cele câteva examene pe care le-am mai dat după facultate şi în munca de cercetare.

Nu am multe de spus despre viaţa sa profesională. Nu are CV-ul afişat pe nicăieri şi nu am evidenţa publicaţiilor. Cele mai mari realizări profesionale cred că se văd în felul în care foştii studenţi îşi fac meseria, pentru că, fie că suntem cântăreţi, instrumentişti, dirijori, muzicologi sau compozitori, avem deprinderile de studiu şi muncă intelectuală bine înrădăcinate de felul în care a trebuit să ne pregătit pentru cursul de teorie-solfegiu-dictat.

Un om inimos, dar prea puţin înţeles. Cel puţin de generaţia mea, mai ales în perioada în care i-am fost studenţi. Cei de după noi probabil că şi-au urmat interesul mai bine, însă cei care au apucat să studieze în străinătate au văzut cel mai clar unde se situa profesional dascălul lor din Bucureşti: la cel mai înalt nivel. 

Nu a fost un personaj comod, însă avea o curăţenie sufletească rară. Diferenţia foarte clar relaţiile profesionale de simpatii şi antipatii. Ne spunea că studentul ideal lipseşte de la toate cursurile, dar la examen ştie de 10. Purta nişte ochelari cu rame mari şi lentile groase, care îi aspreau trăsăturile. Studentele mai emotive se pierdeau adesea la seminarii şi examene şi puteau fi văzute în lacrimi pe hol. Am fost şi eu una dintre ele la un moment dat. Însă înţelegerea şi aprecierea reciprocă au existat şi eram conştientă de ele.

Mulţi privim amuzaţi în urmă la episoadele de conflict. Şi profesoara zâmbea, de fapt, în spatele ochelarilor. 

Am apucat să ne vedem de foarte puţine ori după terminarea facultăţii. Era întotdeauna o plăcere să conversăm şi ajunsesem să îmi permit licenţe de limbaj pentru care mă taxa la sânge în facultate. M-am bucurat să o am alături la susţinerea mele tezei de doctorat şi la câteva recitaluri. Indiferent cum cântam şi cât de mulţumită sau dezamăgită eram la finalul recitalului, primeam mereu încurajări şi îndrumări. 

Şi ca în orice relaţie frumoasă şi sănătoasă, tot amâni revederea. Pentru că, nu-i aşa, e timp destul. Eşti prins într-un proiect, apoi în altul, apoi în altul…şi nu vrei să te duci la întâlnire fără o veste grozavă. Şi vestea nu mai vine, iar munca e mereu multă şi obositoare. În final, în loc să duci tu vestea bună, vine la tine o alta.

Am ajuns sa ne revedem destul de târziu. Prea târziu. Am găsit un om extrem de vulnerabil dar la fel de frumos. Ne străduiam să zâmbim. Încercam să fim chiar amuzate şi amuzante. În preajma ei, în ultimele săptămâni, era aproape permanent plin de studenţi. Şi am putut să-i văd pentru prima dată ochii fără ochelari: incredibil de frumoşi. La un moment dat mi-a spus că singurul regret pe care îl are este că i se pierd planurile şi ideile şi că nu rămân măcar notate în jurnalul cuiva. Discutaserăm mai demult inclusiv despre un sistem pilot de învăţământ. În acele săptămâni am încercat să recuperez absenţele din câţiva ani. Mergeam să o văd cu bucurie. Discutam fleacuri cu plăcere chiar şi în acele condiţii. Mi-am dat seama, totuşi şi cât de necunoscut îmi este acest om. Cred că în final era mai mult nevoia mea de a-i fi cumva alături. Mai învăţam ceva despre ce este important în viaţă. Era rândul meu să primesc de la mine însămi replica: „Mata habar n-ai!“