Ziua Națională înseamnă și literatura națională

De câte ori se apropie Ziua Națională, îmi aduc aminte un text, pe care școala mi l-a băgat în creier; este vorba despre un eseu al lui Slavici, blamat și el ca mai toți clasicii. El zice că atunci când se pierde simțământul național, grupul se transformă în indivizi, în fire plăpânde de praf, pe care le ia vântul. Cum zilele  astea s-a vorbit despre programa de română pentru liceu, am ales să spun azi câteva lucruri despre literatură și școală, amândouă - naționale.  Uitându-mă peste ce s-a scris în ultima săptămână - și chiar s-a scris - observ că principală nemulțumirea  este legată de cronicari, apoi de intrarea abruptă în cronologie și de faptul că nu sunt femei în programa de clasa a 9-a . Oricum ar fi arătat, ar fi existat nemulțumiri. Mereu au fost. De-a lungul vieții am apucat multe schimbări, niciuna primită cu ovații. Ce-ar fi de spus?

Actuala programă e în primul rând un act curajos. Mulți ani literatura s-a studiat pe teme, pe specii, puțintel cronologic pe la final de școală, încât treptat s-a instalat un tip de educație fragmentară, cu informație decupată. Nu cred că n-ați observat foamea de istorie existentă în ultima vreme. Se vorbește tot mai des despre criza identitară, despre nevoia reperelor, a autorității etc. În contextul ăsta mi se pare esențial ca în primul an de liceu elevii să primească harta căutărilor viitoare. Să aibă o idee, oricât de firavă, despre ce-a fost literatura până în momentul de față. Când a început, ce s-a scris, ce s-a întâmplat înainte de noi și de cărțile de azi.

Nu știu de ce lumea crede că a vorbi despre începuturile  scrisului ar însemna neapărat să ai de-a face cu niște cuvinte monstruoase, rămase din timpuri vechi, cu niște texte încâlcite și chiar letale. Istoria, inclusiv a scrisului, e făcută din fapte, iar oamenii adoră să vorbească despre ele, să-și caute rădăcinile, să înțeleagă mentalitățile veacurilor trecute. De altfel asta e și principala datorie a unui om: să păstreze legăturile istorice, să asigure continuitatea. De ce-ar fi mai simplu de studiat un înscris ca Jurămintele de la Strasbourg, decât Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung?  Textul vechi nu înseamnă analiză filologică. La 15 ani vrei să știi cum a început totul: cine sunt strămoșii tăi. Cum gândeau. Care erau interesele și nefericirile lor. Afli din Anonimul Brâncovenesc cum arăta un buzunar, cum plecau tinerii să se plimbe prin Stambul sau prin Viena, de unde își cumpărau trăsurile și ce rase de câini erau prețuite. Afli cum s-a speriat Cornea Brăiloiu întâlnindu-se cu un om de culoare, ceea ce a distrus niște relații diplomatice importante. Veți spune că asta nu e literatură. Dar exact asta este, de aici începe portretul personal al unui om. Și nu e vorba doar despre lecturi de scrisori vechi și de cronici, ci despre tipul de poveste care se află în ele.

 E ușor să dai vina pe elevi: elevii mei nu vor putea să citească literatură veche! Nu cred nici în ruptul capului așa ceva. Când sunt elevii nemulțumiți de materia predată? Când profesorul e nesigur, nepregătit, în mod manifest el însuși nemulțumit de conținut. Iar toate astea vin din superficialitate, din înfumurare, mai ales din trădarea meseriei.

Apoi, noua programă nu se oprește la cronicari (care se studiază doar 2 ore, doar un singur text, atât cât să ai idee c-au existat), ci vin legăturile cu celelalte: ideile iluministe, începuturile realismului. Nimic nu formează mai bine personalitatea unui om ca acel sentiment de luare în stăpânire a istoriei. Să știi ce-a fost înainte de tine, ca să poți sintetiza, să poți extrage tu însuți temele ori speciile și codurile literare – cam toate astea țin de învățare.

Între școală și lectură e diferență. Școala trebuie să-ți dea sistemul, să-ți arate faptele și ordinea lor.

Alături de orele de română, în continuarea lor, e nevoie de cluburi de lectură, de alt tip de educație, care formează gusturile cititorilor. Dar ca să citești, mai întâi te instruiești.

Mereu am fost împotriva cititul haotic la vârstele formării. Mai mult, cred că școala înseamnă în primul rând cunoștințe de bază, literatură clasică, fapte de interes național. Să știi că s-a scris niște secole cu alfabet chirilic. Că fiecare etapă literară a fost o cucerire, un progres. Abia după aceea vin plăcerile, rafinarea prin lecturi specifice. Literatura contemporană ar trebui să fie doar referențială în studiul literaturii clasice. Ba chiar aș zice că e nevoie de prudență în ceea ce privește introducerea ei în manuale ori chiar în programe. Nimic fundamental nu se clădește doar pe faptele momentului, ci pe cele care au trecut proba timpului. În general.

Ce învățăm din literatura veacului al 17-lea? În primul rând, un lucru capital: de unde am plecat.

Multe secole nu am avut literatură scrisă de femei, dar înțelegem din literatura bărbaților care a fost rolul social al femeilor în veacurile astea, și putem completa informația cu un scurt text contemporan.

 Programa de română pentru clasa a 9-a dă libertate profesorilor să aleagă orice text ilustrativ pentru o perioadă, pentru o mentalitate istorică, pentru căutările scriitorilor vechi. Iar lucrul acesta este esențial. Normal, alegerile se fac din lecturi bogate, din cultură solidă. Dar știți că eu am încredere în profesori, în educația lor. Sunt sigură că vor alege texte convingătoare, că vor scoate poveștile adormite în cronici, în literatura romantică sau în cea a veacului al 19-lea.

Orele de literatură nu înseamnă decât rareori să te extaziezi în fața unui text. În cea mai mare parte însemnă să evoluezi intelectual. Știu că mulți profesori sunt nemulțumiți de programă din nonconformism, din obișnuința de a adera la valul principal, din motive exterioare școlii. Dar știu foarte bine că nemulțumirea asta nu e de durată, nu are rădăcini. Un profesor are capacitatea de a înțelege prioritățile unui timp și entuziasmul de a susține un act curajos.

Apoi oamenii care au conceput programa sunt profesori din preuniversitar, unii dintre ei de top, ca Irina Georgescu, Bogdan Rațiu, Andreea și Ciprian Nistor, Isabel Vintilă etc. la care se adaugă nume importante de universitari: Mircea Martin, Magda Răduță, Ema Ilie, Rodica Zafiu și alții. E o garanție pentru mine că Oana Fotache Dubălaru, cărturar cu viziune profundă, care s-a dedicat pregătirii profesorilor de română, director de școală doctorală, decană la Literele bucureștene, a coordonat echipa care a elaborat temele de studiu. Vreau să spun că întoarcerea la abordarea cronologică e deliberată, gândită, cu scop.  

Programa actuală nu e o întoarcere la ceaușism, ci un mod de-a rupe pisica, într-un moment de haos generalizat, de confuzie, după ce învățământul universitar s-a transformat în sufragerii familiale, după ce programele școlare s-au doldoroșit cu noțiuni de semiotică deja ieșite din uz, cu un amalgam de texte imposibil de ordonat, cu scriitori selectați pe criterii labile etc. Or, liceul este școala cunoștințelor de bază. Iar programa actuală pledează pentru asta. De ce am vrea să facem hermeneutica înmulțirilor, înainte de a învață tabla înmulțirii?

Vezi și în revista ficțiunea.ro, un grupaj de opinii ale profesorilor