Ziua Națională a Chinei. Ce și cum sărbătoresc chinezii pe 1 octombrie

0
0

1 octombrie, Beijing, ora locală: 6.00. Începe ceremonia oficială de ridicare a drapelului, în Piața Tiananmen din Beijing, în prezența a zeci de mii de chinezi, moment care marchează începutul ceremoniilor dedicate sărbătorii Zilei Naționale a Chinei.

Analiză realizată de Cristina Vohn

Ceremonia oficială de ridicare a drapelului, în Piața Tiananmen din Beijing. Sursa: Ecns
Ceremonia oficială de ridicare a drapelului, în Piața Tiananmen din Beijing. Sursa: Ecns

Este urmată de o mare paradă militară, o mulțime de activități aniversare în întreaga țară, cine oficiale oferite de cei mai înalți demnitari ai statului și de ambasadorii Chinei în țările lumii și de focuri impresionante de artificii. Acest ritual se repetă în fiecare an, în China, din 1949. Ritualul aniversar se întâlnește în multe alte state ale lumii, diferită fiind amploarea manifestațiilor care se desfășoară cu ocazia zilei naționale și mai ales semnificația din spatele acesteia care reunește cetățenii unui stat.

Pentru chinezi, ziua națională este o celebrare a unificării statului sub Partidul Comunist Chinez, condus atunci de Mao Zedong, care a proclamat Republica Populară Chineză, la 1 octombrie 1949, în Piața Tiananmen din Beijing.

Un război civil devastator

Proclamarea Republicii Populare Chineze a avut loc la finalul războiului civil dintre armatele Partidului Comunist Chinez (PCC) și cele ale Guomindangului/Kuomintangului, partidul naționalist condus de Chiang Kai-Shek (partidele din China au avut de la înființarea lor forțe armate proprii, o caracteristică aparte care le diferențiază de partidele occidentale).

Războiul civil a început la finalul celui de-al doilea război mondial (numit de chinezi al doilea război sino-japonez), ce a răsturnat înțelegerile la care ajunseseră marile puteri în cursul Conferinței de la Yalta, prin care cea mai mare parte a Chinei rămânea în zona de influență a Statelor Unite, cu unele concesii acordate Uniunii Sovietice. Dacă în războiul împotriva japonezilor, Partidul Comunist Chinez și Guomindangul și-au unit forțele armate pentru a lupta împotriva invadatorilor, după capitularea Japoniei, în august 1945, tensiunile dintre cele două partide, cu credințe ideologice radical diferite - pentru PCC, războiul civil era o luptă pentru socialism și revoluție, pe care-l numeau războiul de eliberare, în timp ce pentru naționaliști, era o luptă împotriva comunismului și a influenței sovietice – au evoluat rapid înspre o ruptură definitivă. China era condusă oficial atunci de liderul naționaliștilor Chiang Kai-shek, dar contribuția comuniștilor în războiul împotriva Japoniei îi îndreptățea să participe la conducerea țării. Au avut loc mai multe runde de negocieri între cele două forțe politice, intermediate chiar și de Statele Unite și Uniunea Sovietică, dar acestea nu au dus la niciun rezultat. În consecință, în mai 1946 au început pe scară largă, operațiunile militare care au opus PCC-ul, Guomindangului.

Au urmat confruntări armate dure între cele două tabere. Inițial, armata naționalistă avea avantajul numărului mai mare de soldați – 4.000.000 față de cei 1.000.000 ai armatei comuniste, ulterior raportul crescând în favoarea armatei comuniștilor – și a tehnicii de luptă superioare și controla un număr mai mare de provincii, comuniștii ocupând în special provincii din nordul țării, aflate la granița cu Uniunea Sovietică. Naționaliștii erau susținuți de Statele Unite, în timp ce comuniștii primeau sprijin de la Uniunea Sovietică, în ciuda înțelegerii la care ajunseseră cele două mari puteri la Conferința de la Yalta, sprijin care consta și de-o parte și de alta în ajutor financiar și în echipament militar ce s-a amplificat pe măsură ce au sporit tensiunile dintre SUA și URSS.

Cu toate acestea, avantajul inițial al naționaliștilor a fost anihilat de o proastă administrare a țării. Istoricul american Maurice Meisner spunea despre modul în care Guomindangul a administrat țara în acești ani că a atras nemulțumirea unor largi categorii sociale: „A înstrăinat multe dintre elitele urbane (oameni de afaceri, intelectuali și lideri locali) prin impunerea de noi taxe și monopoluri pentru a finanța războiul civil. Administrarea economică proastă s-a dovedit a avea consecințe fatale. Pentru a face față creșterii inflației, oficialii naționaliști s-au bazat pe tipărirea banilor, creând astfel un cerc vicios pentru economia urbană.“ De cealaltă parte, spune același istoric american, „PCC-ul s-a transformat dintr-un partid slab și dezunit într-o organizație eficientă, foarte disciplinată și bazată pe mase, datorită conducerii, carismei și gândirii lui Mao. Printr-o reformă agrară moderată – în provinciile pe care le controlau - și o de-accentuare a ideologiei revoluționare, Mao a atras mulți țărani și alte elemente nemulțumite în mișcarea comunistă.

Chiang Kai-shek (dreapta) și Mao Zedong
Chiang Kai-shek (dreapta) și Mao Zedong

Anul 1947 a fost anul celor mai violente confruntări militare, soldate cu victoria armatei comuniste, armată care din anul 1946 și-a schimbat numele din Armata Roșie în Armata de Eliberare a Poporului. Rând pe rând a cucerit mai multe provincii, avansul Armatei de Eliberare a Poporului convingând Statele Unite că armata naționalistă nu mai are nicio șansă de a câștiga războiul civil, astfel că i-au retras total sprijinul financiar și în armament. Luptele au continuat pe parcursul anilor 1948 și 1949 (spre sfârșitul anului 1949, Chiang Kai-Shek fiind silit să plece cu armata și susținătorii săi pe insula Taiwan), pentru ca în ianuarie 1949, atunci când armata comunistă a ocupat Beijingul, să devină evident că Partidul Comunist va fi câștigătorul războiului civil.

Strategia lui Mao Zedong a fost una de așteptare și de pregătire minuțioasă pentru preluarea puterii și de organizare a statului, sub noua ideologie promovată de liderii chinezi comuniști. El a decis amânarea intrării oficiale în capitala țării, până la victoria finală, în timp ce luptele continuau în alte zone ale Chinei. Tactica adoptată de liderul PCC, Mao Zedong, și colegii săi din conducerea PCC-ului, la sfatul liderului sovietic Iosif Stalin, a fost aceea de a face coaliții cu toți adversarii Guomindangului, cu scopul de a-și spori adeziunea în rândul populației, în condițiile în care mai aveau loc lupte, în anumite provincii ale Chinei. Este o tactică pentru preluarea puterii asemănătoare celei practicate de partidele comuniste în statele din Europa Centrală și Estică care au intrat în sfera de influență sovietică, la finalul celui de-al doilea război mondial.

Războiul civil a avut costuri enorme pentru societatea chineză. Se estimează că aproximativ cinci milioane de civili au murit din cauza conflictului, a foametei ce cuprinsese țara și a bolilor ce se răspândiseră cu repeziciune. În plus, au murit circa 600.000 soldați ai armatei naționaliste, iar în jur de 1,5 milioane de soldați ai Armatei de Eliberare a Poporului au fost uciși ori răniți, fără a mai ține cont de pierderile materiale pe care răzvoiul civil le-a provocat. Economia țării era devastată, cu o inflație ce evoluase spre hiperinflație în anul 1949, caracterizată sugestiv de istoricul Michael Lynch: „În 1940, cu 100 de yuani puteai cumpăra un porc, în 1943 un pui, în 1945 un pește, în 1946 un ou și în 1947 o treime dintr-o cutie de chibrituri.“

Astfel, spre sfârșitul anului 1949, China era un stat devastat de războaie externe și interne, cu o economie distrusă, fără o autoritate centrală, dar care se pregătea să intre în epoca socialistă.

Pregătirea pentru proclamarea Republicii Populare Chineze

Momentul proclamării Republicii Populare Chineze a fost minuțios pregătit de conducerea partidului. Cea mai importantă etapă a acestui proces a fost organizarea, în septembrie 1949, a  Conferinței Consultative Politice a Poporului Chinez, o organizație creată în 1948, la inițiativa PCC, ce reunea aproape toate partidele, grupurile și indivizii anti-Guomindang, similară fronturilor populare din țările Europei centrale și estice. Această conferință a pus bazele viitorului regim politic și a organizării statale, prin votarea documentelor fondatoare ale Conferinței, ce vor funcționa până la adoptarea constituției țării, documente care au consacrat instaurarea regimului de democrație populară, care ținea cont de specificitățile societății chineze de la finalul anilor ’40. E vorba de Programul Comun, Legea organică a Conferinței Politice Consultative a Poporului Chinez, Legea organică a Guvernului Popular Central și Declarația Primei Sesiuni Plenare a Conferinței Politice Consultative a Poporului Chinez.

Lucrările Primului Plen al Conferinței Politice Consultative a Poporului Chinez, 1949
Lucrările Primului Plen al Conferinței Politice Consultative a Poporului Chinez, 1949

Programul Comun a fost adoptat pe 29 septembrie 1949 și numea victoria PCC-ului împotriva naționaliștilor „sfârșitul erei imperialismului, feudalismului și capitalismului birocratic în China“. El proclama „dictatura democratică a poporului chinez“ definită ca „puterea de stat a frontului unit democratic al poporului compus din clasa muncitoare, țărănime, mica burghezie, burghezia națională și alte elemente democratice patriotice, bazată pe alianța dintre clasa muncitoare și țărănime și condusă de clasa muncitoare.“. În condițiile economice deosebit de grele cu care se confrunta China la sfârșitul anului 1949, PCC-ul a considerat că, în această etapă, nu se poate baza în reconstrucția țării numai pe alianța dintre proletariat și țărănime – specifică regimurilor comuniste – ci era necesară o alianță cu mica burghezie și cu burghezia națională, pentru a se reuși redresarea economică a țării. Erau în schimb excluși din noul regim capitaliștii străini și susținătorii Guomindangului, documentul stabilind „principiile generale privind eliminarea privilegiilor străine în China, confiscarea proprietăților capitaliștilor Guomindangului, distribuirea pământului și stabilea ca scop principal industrializarea Chinei.“  

Documentele adoptate de Conferința Consultativă Politică a Poporului Chinez prevedeau, de asemenea, crearea noilor instituții ale statului. Instituția cu cele mai mari puteri în stat și care să aleagă Comitetul Central al Guvernului Popular urma să fie Congresul Național al Poporului, condus de Mao Zedong. Până la crearea Congresului, urma ca atribuțiile acesteia să fie exercitate de Conferința Consultativă Politică a Poporului Chinez. Ulterior, nu a fost convocată nicio sesiune plenară a Conferinței până în anul 1954, când a fost înființat Congresul Național al Poporului, astfel că, timp de cinci ani, între 1949 și 1954, Comitetul Central al Guvernului Popular a exercitat cele mai înalte funcții în stat. Comitetul Central al Guvernului Popular a fost compus inițial din Consiliul Administrativ al Guvernului (în fruntea căruia a fost numit Zhou Enlai), Comisia Militară Revoluționară a Poporului (condusă de Mao Zedong), Curtea Populară Supremă și Procuratura Populară Supremă. Ulterior, în anul 1952, a fost completată cu Comisia de Planificare de Stat, care era însărcinată cu elaborarea și aplicarea planurilor cincinale (primul plan cincinal a fost aplicat din 1953).

În noua structură instituțională de conducere a statului, Mao a atras și lideri ai micilor partide și grupuri aliate, numind 3 din cei 6 vicepreședinți și 2 din cei 4 vice prim miniștri din rândul liderilor acestora. (Ibidem) De altfel, și astăzi în China există oficial, opt mici partide (în afara PCC-ului) recunoscute de statul comunist, reprezentate în structurile înalte de conducere ale statului, partide care nu s-au opus niciodată, cel puțin în mod deschis, PCC-ului și ai căror lideri sunt aleși tot de PCC.

Legea organică a Guvernului Popular Central a instituit în mod oficial toate organismele instituționale ale guvernului central și le-a definit atribuțiile. Cea mai înaltă autoritate era deținută de Comitetul Central al Guvernului Popular iar Consiliul Administrativ al Guvernului urmă să activeze ca brațul administrativ al guvernului. Acest Consiliu Administrativ avea mai multe comitete care coordonau activitatea mai multor ministere, grupate pe funcții. Erau de asemenea prevăzute atribuțiile pentru celelalte organisme constitutive ale Comitetul Central al Guvernului Popular, într-o structură piramidală, specifică regimurilor comuniste.

Documentele adoptate conțineau, de asemenea, prevederi detaliate referitoare la  sistemul militar al RPC, politica economică, politica culturală și educațională, politica față de naționalități și politica externă.

„Înarmat“ cu aceste documente, Mao Zedong a decis să facă intrarea oficială, triumfală, în capitală, în condițiile în care armata PCC-ului deținea controlul asupra marii majorități a teritoriului țării.

„Guvernul Popular Central al Republicii Populare Chineze este înființat astăzi“

La 1 octombrie 1949, Mao Zedong, înconjurat de generalii armatei sale ce conduseseră PCC la victorie, s-a așezat pe un balcon al Porții Tiananmen din vechiul Oraș Interzis din Beijing, pentru a trece în revistă un marș al Armatei de Eliberare a Poporului. La semnalul său, a fost arborat steagul roșu de cinci stele al noii națiuni (roșul dominant al drapelului simbolizează revoluția comunistă și este în același timp culoarea etnică tradițională a populației Han; steaua cea mare galbenă simbolizează Partidul Comunist, partidul conducător al Chinei de acum înainte, iar cele patru stele galbene mai mici reprezintă clasele sociale tradiționale din China, proletariatul, țărănimea, mica burghezie și burghezia patriotică, unite în susținerea PCC-ului).

Liderul comunist Mao Zedong. Sursa: Michael Lynch, Mao, Routledge, 2004
Liderul comunist Mao Zedong. Sursa: Michael Lynch, Mao, Routledge, 2004

Prin difuzoarele instalate în piață, Mao Zedong a anunțat mulțimii de 300.000 de oameni: „Guvernul Popular Central al Republicii Populare Chineze este înființat astăzi“. „Ne-am unit, a continuat liderul comunist chinez, și i-am răsturnat atât pe asupritorii interni, cât și pe cei străini prin Războiul Popular de Eliberare și prin marea revoluție populară, iar acum proclamăm întemeierea Republicii Populare Chineze... Națiunea noastră nu va mai fi niciodată o națiune insultată de alții. Ne-am ridicat!“ Cuvântarea lui Mao a fost transmisă la radio în toată țara.

Sărbătoarea a durat două zile în anul 1949 și a încheiat ceea ce chinezii numesc „secolul umilinței“ și-n același timp a inaugurat o nouă etapă în istoria Chinei, cea a socialismului.

Sărbătoarea națională pentru chinezi. „Săptămâna de aur”

Turiștii vizitează Orașul Interzis pe 4 octombrie 2015 în Beijing, China
Turiștii vizitează Orașul Interzis pe 4 octombrie 2015 în Beijing, China

Pentru chinezi, proclamarea Republicii Populare a însemnat în primul rând reunificarea statului chinez, afirmarea independenței și încetarea seriei de războaie cu care se confruntaseră continuu după căderea dinastiei Qing. După Revoluția Xinhai din 1911, China cunoscuse o perioadă de lupte continue. Dispariția Imperiului a ridicat mulți lideri provinciali care s-au luptat între ei pentru putere, confruntări armate existând în permanență între comuniști și naționaliști. A urmat invazia Japoniei în Manciuria în anul 1931 și ulterior al doilea război sino-japonez, pentru ca la finalul acestuia să izbucnească războiul civil. Odată cu proclamarea Republicii Populare se punea capăt acestui șir îndelungat de conflicte armate și se crea un nou centru de putere unic, la care chinezii se puteau raporta și de la care așteptau reconstrucția statului și revigorarea economică, în condițiile în care cei mai mulți se confruntau cu probleme economice enorme.

Ziua națională a fost și este în continuare un prilej de afirmare a patriotismului și naționalismului, promovat și cultivat de Partidul Comunist Chinez, ce a numit ziua de 1 octombrie 1949, ziua „eliberării naționale“. Patriotismul a existat dintotdeauna în conștiința chinezilor, atașamentul profund pentru stat fiind adânc integrat în cultura chineză. PCC-ul a știut să folosească acest sentiment patriotic al chinezilor, prin îmbinarea și integrarea culturii și a tradițiilor milenare chineze în noua ideologie pe care a impus-o și prin promovarea educației patriotice continue, sub cele mai diverse forme. Începând din 1950, Mao a organizat mitinguri de masă și parade militare impresionante pentru a sărbători ziua națională și a afișa puterea statului comunist. În anii ’60, Comitetul Central al PCC-ului a decis renunțarea la aceste parade și mitinguri de masă – care s-au ținut numai din cinci în cinci ani – deoarece China trebuia să se concentreze pe munca grea și frugalitate, pentru construirea noului stat. Ele au fost înlocuite, pentru continuarea educației patriotice, cu activități culturale și de rememorare istorică.

Astfel, chinezii au trecut, conduși de PCC, și prin marea foamete (1959-1961) și prin revoluția culturală (1966-1976) și prin deschiderea economică și adoptarea capitalismului - ce a condus la crearea socialismului cu specific chinezesc - urmate de creșterea economică spectaculoasă începând cu anii ’80, ce le-a adus multora bunăstarea materială, și prin reprimarea protestelor din 1989 și prin ascensiunea ca a doua putere a lumii ori prin pandemia de coronavirus. Centralitatea statului și un stat puternic contează mai mult pentru masele mari de chinezi decât orice ideologie. Sau, așa cum remarca specialistul britanic în spațiul sinic, Robert Weatherley, percepțiile chineze despre democrație și drepturile omului – valori intrinseci în societățile occidentale - „au fost modelate de dorința de a proteja China de imperialismul străin încă din primul moment în care aceste idei au intrat în gândirea chineză“, adică încă din secolul al XIX-lea, cu mult înainte de proclamarea Republicii Populare.

Chinezii participă în masă la mulțimea de evenimente culturale și de rememorare istorică ce sunt organizate cu ocazia zilei naționale, cei mai înalți demnitari ai statului, în frunte cu președintele republicii fiind primii care participă la acest gen de evenimente. Și în anii recenți (cu excepția anilor pandemici, în care restricțiile au fost de o duritate neobișnuită pentru occidentali), zeci de mii de oameni, veniți din întreaga Chină, sunt prezenți la ceremonia ridicării steagului, în Piața Tiananmen din Beijing, ce le evocă amintirea sacrificiului înaintașilor lor pe care i-au pierdut în timpul războiului anti-japonez ori a războiului civil.

În plan personal, chinezii se bucură cu ocazia zilei naționale, de o săptămână de concediu, numită „săptămâna de aur” (ea nu există în Hong Kong, unde sărbătoarea durează numai pe 1 octombrie și în Macao, unde ziua națională este aniversată pe 1 și 2 octombrie). Aceasta a fost introdusă pentru prima dată în anul 1999 – până atunci sărbătoarea dura numai două zile - pentru stimularea turismului – de exemplu, în 2007 mai mult de 120 milioane de chinezi au călătorit în interiorul țării, în zonele turistice ori în capitala țării, pentru ca numărul lor să ajungă la 650 de milioane în 2021 - și pentru a permite familiilor să se reunească (ținând cont de distanțele lungi pe care mulți dintre angajații din marile orașe trebuie să le străbată pentru a ajunge în localitățile natale). Ea se adaugă altor două săptămâni de aur de care beneficiază chinezii pe parcursul unui an, cu ocazia Anului nou chinezesc și cu ocazia sărbătoririi zilei de 1 mai. Toate au fost introduse cu scopul încurajării turismului și a consumerismului, pentru a stimula dezvoltarea economică a țării. În aceste zile de sărbătoare, chinezii gătesc mâncăruri festive, se îmbracă în cele mai bune haine și se aglomerează în piețe și parcuri ale orașului care sunt decorate cu lumini colorate și bannere. Ei participă la paradele și mitingurile din piețele publice și stadioanele sportive, organizate de oficialitățile locale ori naționale, manifestări care implică o multitudine de simboluri tradiționale chineze, alăturate – cum altfel? – de simbolurilor Partidului Comunist Chinez.

Articol de Cristina Vohn, cercetător ştiinţific la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite