Zen by any other name

Toată lumea ştie, azi, ce înseamnă zen. Cum la târgul de carte Gaudeamus tocmai se lansează o bună traducere din poemele chán/zen ale Chinei medievale, ar fi poate de folos să ne întrebăm: cum s-a atins o unanimitate atât de redutabilă într-un context, cum e al nostru în orice privinţă, atât de fărâmiţat? Să o luăm pe rând.

Zen spune tot (se crede: şi scurt, şi cuprinzător) de îndată ce a încetat să spună ceva buddhist. Poate numai mantra, dintre cuvintele străvechi ale Asiei, mai are în toate limbile occidentale Asiei o carieră atât de prodigioasă a acuplării dintre fascinaţia neprevenită, neatenţia egolatră şi un foarte discreţionar bun plac. În loc să intre în limba română din China şi Japonia, zen a pătruns prin Columbia generaţiei beat sau direct din California postbelică, spicuite imaginar şi pe sărite una sau două generaţii mai târziu. Chiar şi aşa, acolo şi în Europa, până ca evacuarea buddhismului din zen să fie completă, s-au drenat prin simplul cuvânt largi eşantioane de polemici occidental-occidentale, cu spatele la Asia ca în spaima lui Nietzsche că Europa ar putea deveni cândva buddhistă. Vorbim îndeobşte de „forme fără fond” când forma nu reliefează unul. Prin zen, în uzanţa curentă, avem o varietate mai ciudată: o formă care nu pare a funcţiona decât eviscerată în prealabil de fond, umplută fiind repede cu orice altceva se află pe ordinea de zi.

Şi câte nu s-au spus! Koestler, de pildă, într-un rechizitoriu paranoiac la D. T. Suzuki (în The Lotus and the Robot, e din 1960), ajunsese să compare chan-ul (“Pop-Zen”, pentru el), cu supreme, indicibile incoerenţe, cu toate relele şi foarte relele, cu nazismul şi în acelaşi timp cu comunismul... (E drept, avea să redreseze oarecum, spre sfârşit). Cioran, de pildă, a conservat în Cahiers o uncie din dispută: Ernst Benz, prietenul lui teolog şi istoric al religiilor, polemiza energic cu Koestler, încasând astfel devastatorul calificativ cioranian de „jurnalist” (în ale teologiei). Dar tocmai astfel de texte buddhiste aveau să-l atragă spre bătrâneţe, să-l mire până şi pe un euro-adict atât de hirsut precum Heidegger. Incomparabilul Thomas Merton, când a fost discret tradus pentru prima dată în română, a fost tradus cu Mystics and Zen Masters. Chiar dacă nimeni nu a sistematizat încă ecoul religiilor Asiei aşa cum a fost pus la lucru în Orbitor, Mircea Cărtărescu şi-a intitulat un Jurnal bucureştean din ultimii ani chiar aşa, Zen, un fel de anti-pecete pe stilistica vieţii de aici, timp în care Gabriel Liiceanu şi al său tânăr discipol Gabriel Cercel au purtat o corespondenţă post-fenomenologică în jurul unei palme zen, adică al acelui „ingredient paideic extrem-oriental pentru întreţinerea stării de veghe”... Toate acestea pot părea meritorii, dacă nu chiar lăudabile, numai că sunt exemple de adopţie a unei forme vidate de fondul prealabil, împroprietăriri geloase pe sursă, exterioare decoraţiuni. E – totuşi – ca şi când ai descoperi semnul de exclamare în alte limbi decât cea maternă, şi l-ai prelua, sigur pe propria-ţi punctuaţie. 

Dar să bifăm şi o vorbărie poleită similar. Într-o conjunctură mâloasă, Mirel Palada, în calităţile sale pufoase de consilier guvernamental, posesor de cultură generală şi cont de

 Facebook

, a ajuns ca pacifist brusc să implice manipulator în campanie până şi Mahābhārata, acel jurnal de campanie puţintel mai lung şi care nu tocmai din pricina asta îi scapă. Ceea ce l-a îndrituit pe Cristian Ghinea să-i descrie zilele trecute schizoidia dintre „maeştrii zen şi porcuşorii isterici”. Pe linia aceluiaşi semantism care mişcă de la morgă în sus, nu-mi spuneţi că a îndrăznit cineva să fie mai abitir zen decât fostul Meleşcanu, atunci când declara, luni după scrutin, că nu dispune de apăsări! Destul, cred, ca să punctăm unanimul ca ravagiu din jurul zen-ului naţional, un zen cu de toate. Schimbând câtimea de schimbat, cam atât ar pricepe şi un japonez – picat din Levantul lui extrem în al nostru extrem pestriţ – din sensul liturgic al celebrării în creştinismul răsăritean dacă ar avea în faţă doar sarmale şi pastrame bine udate, arhicaragialeşti chefuri la mânăstire şi marketizate urări de sărbătoare interpolate biliar, la vreun post de televiziune local, în preajma Paştilor sau Crăciunului. Exemple ar mai fi. Cu o contrapondere: târgul de carte Gaudeamus oferă în sfârşit unul autentic, primul de care ar trebui să ţinem cont.

Chan – inima trezirii. Învăţăturile maeştrilor chinezi e primul volum în limba română care oferă traduceri ale unor scrieri chan/zen din chineza clasică aşa cum sunt ele cuprinse în oceanicul univers canonic buddhist (Taishō) şi în directă legătură cu vocabularul şi practicile contemplative ale buddhismului indian. Marian Victor Buşoi, cel care a tradus şi comentat câţiva maeştri buddhişti, abia are vârsta lungului tranşeu de tranziţie în care rareori am putut citi cărţi la fel de prob alcătuite şi la Bucureşti (a apărut la editura Herald). Să ne înţelegem: în distanţe monastice şi doctrinare, aceste poeme sunt la fel de îndepărtate de Canonul buddhist pe cât sunt Exerciţiile lui Íñigo/Ignatius de Loyola de Evanghelii. Nici unele, nici celelalte nu sunt cumva mai puţin buddhiste sau creştine – nicidecum. Călugării zen ai Chinei medievale au dus la ultimele consecinţe preceptul non-ataşamentului, elaborat pentru întâia oară în diferitele forme de Canon Buddhist ale Indiei gangetice. Sau mai bine, s-ar putea spune, le-au dus la primele cauze, pe urma cărora, cu o stăruinţă fulgurantă, râzându-şi de „câinii care latră la tunet”, au desfăşurat totul. Citindu-l pe Marian Buşoi redând chineza primelor secole chan/zen, am descoperit un manuscris care avea din capul locului mai puţine greşeli de (transliterare, traducere şi interpretare din) sanscrită şi alte limbi indiene decât - vai! trebuie spus – absolut oricare dintre traducerile în română din Eliade şi în general din orice transpunere a literaturilor indiene şi asiatice. Nu mi-am închipuit, când am început un curs de „Istorie a buddhismului în Asia de Sud” la Institutul de Istorie a Religiilor al Academiei Române, că voi întâlni repede un mai tânăr coleg apt să lucreze îngrijit, sistematic şi percutant, devotat fiind unora dintre cele mai dificile texte ale Asiei buddhiste, într-un context care nu oferă în schimb aproape nimic. Şi, da, e vorba nu numai de un context religios integral, ci şi de literatură în modul cel mai pătrunzător. Citiţi „Scrierea despre inima încrezătoare” şi vă veţi lămuri. Un european care înţelegea ce se întâmplă, Étiemble, îl invita – pentru colecţia sa de literatură universală cu adevărat, la Gallimard – pe uriaşul Paul Demiéville să traducă din aceeaşi familie de călugări sinici. În lipsă cronică de orice fărâmă de Étiemble sau Demiéville, asediaţi în acelaşi timp de tatonări, entorse şi aproximaţii ca cele evocate mai sus, s-ar cuveni poate să descoperim acum de la sursă cum se decantau litaniile inimii cunoscătoare, cu gramaje hiperprecise în perspectiva lor ameţitoare: lucrurile, fiinţele, stările care pentru noi sunt două, sunt îndoite - şi de fapt sunt aşa pentru orice limbaj în calitatea lui incertă şi neliniştitoare de limbaj polarizant – numai două, în fapt, nu sunt. Cu o consecuţie atât de strictă şi loială încât e mereu tangentă cu anarhia, şi numai anarhică nu poate fi.

Dar dacă nici literaţii nu sunt convinşi, sugestiile şi reclamaţiile se pot trimite pe adresa Japonicăi lui Gellu Naum. Iar acum, aşa cum spune unul dintre poemele tocmai traduse, să lăsăm „omul de lemn să înceapă să cânte”: o va face pe „femeia de piatră să se ridice” - în sfârşit - „să danseze”. Restul – inevitabil – îl umplem noi, oricând, oricum.