Johnny

Ştia în toate felurile să se bucure. O putea face superlativ, năprasnic, gongoric şi decapant, arhi(auto)ironic, interminabil şi la nevoie în pofida a toate. Un şarm colosal, cu rază lungă de acţiune, cu care ar fi inventat orice pentru a depista şi apoi scurta drumul către jubilaţie.

Ar putea părea o exagerare, nu e şi în fond încă există martori: m-am întâlnit prima oară cu dl Johnny Răducanu din pricina unui si bemol ratat din Concertul de Grieg, la etajul întâi al unei anexe a conacului de la Tescani unde fusese instalată modest o pianină Doina, la nouă dimineaţa, într-o vară de la sfârşitul secolului trecut. Cum obişnuia să ia prin surprindere pe oricine şi cu atât mai mult pe necunoscuţi, Johnny a ieşit alert pe culoar, strigând cu autoritate numele notei ratate, implicându-se repede, mai plasând o indicaţie de tempo, mai spunând că stânga nu prea se aude, hai să ne strângem pe seară şi să vedem ce-om putea cânta. Era – pe scurt – foarte nemeritat (şi întrucâtva neliniştitor) de bine. S-a închegat un fel anume de întâlnire în acele zile şi în anii care au urmat, care din pricina lui exclusivă are trăsături tipice şi viabilităţi sigur mai generale, încât i se cuvine poate o rememorare.

Nici nu ştiam că venise. Auzisem că urma să vină, ştiam că e foarte legat de Tescani şi că are raporturi trainice şi afectuoase cu domnii Andrei Pleşu, Sorin Vieru, Horia Bernea. Întâlnirea debuta sub semnul unei disponibilităţi enorme: nu contau diferenţele irecuperabile de vârstă şi pregătire, conta în schimb ce puteau izbuti deschiderea, curiozitatea, experimentele, improvizaţiile şi seducţiile lui imbatabile, care ţi se aglomerau perpendicular. June absolvent de Filosofie, participam pentru prima dată la Şcoala de vară de la Tescani, intimidat să ştiu că acolo sunt şi pianele lui Enescu şi Jora, la care Johnny se întorcea îndreptăţit să cânte. Minunata doamnă Costin îl avertizase deja că produceam subsoluri de note care sufocau parterul paginii (îl amuza teribil asta) şi la o adică, oricât de generos ar fi fost dragul de el, era de luat în calcul şi un fiasco. Repetam după-amiezile la cele două mari piane şi mă invita să mă produc cu el seara în faţa gazdelor şi oaspeţilor cu portofoliul implauzibil care rezulta, limitat de materialul şubred al clientului: părţi din concerte canonice pentru pian, teme răzleţe trecute prin improvizaţii incipiente, şansonete, romanţe şi alte interbelice, toate convertite cum-necum în mai elasticul jazz. A şi supravieţuit o casetă vajnică, plină de indicaţii de game, murmure, dezacorduri şi urale, păstrată de prieteni de încredere.

Reajuns în urbe, îl puteam regăsi ca toată lumea, joia sau duminica, la fostul club Indigo de la Cinematecă şi mai ales la fosta Lăptărie a lui Enache. Sau la un restaurant care îi era aproape de casă, unde îşi invita, mai ales în decembrie, prieteni cu diferenţa de vârstă cât vârsta lui. Ca toţi inşii echipaţi cu împliniri empatice, funcţiona pe bază de bunăstare sufletească, cu mia ei de derivate. Ştia, adică, în toate felurile să se bucure. O putea face superlativ, năprasnic, gongoric şi decapant, arhi(auto)ironic, interminabil şi la nevoie în pofida a toate. Un şarm colosal, cu rază lungă de acţiune, cu care ar fi inventat orice pentru a depista şi apoi scurta drumul către jubilaţie. Căpătase mai mulţi noi prieteni, aşa că ne-am considerat la rândul nostru responsabili să-l presăm – alt rezultat al întâlnirii, din capul locului – să-şi scrie memoriile. Ileana Bîrsan, pe care tot la Tescani a îndrăgit-o din prima, s-a însărcinat să-i procure un computer care să preia întruniri memorialistice la domiciliu. A acceptat în stilul lui, plusând: cu condiţia să ne revedem cu toţii şi să îi fac o primă lectură cu public. Ceea ce a iscat câteva masive agape fericite. Dar abia când a apărut în fine cartea am constatat că Johnny adăugase pe şest şi mici crochiuri ale noastre.

Se pricepea (şi îi plăcea) să cântărească oameni. În afara muzicii, cred că asta îi era specialitatea. În asemenea materii, Johnny avea un aplomb deopotrivă patern şi casant, schimba la nevoie emisferele repede. Îl întâlneai şi apoi întâlnea şi el, prin tine şi ceilalţi, alţi şi alţi oameni. La început nu-i angrena în nimic, ca şi cum nu i-ar fi observat, dar când cădea câte un verdict sau o simplă întrebare, descopereai ce instincte era în stare să mobilizeze pentru a sesiza mai ales puncte nevolnice şi ascunse. Cu un vocabular sigur nu buruienos, dar apăsat arghezian la răstimpuri, cât să facă să roşească anumiţi pixeli, şi mai ales să desconspire pudibonderii foarte ipocrite. Avea enervări tenace care se surpau însă, deraiate cum erau de surâsul lui perfect contagios, în câte o şotie sau o amoroasă libaţie. Oricum, nu avea prea multe iluzii, ba chiar adora contextele în care „nimeni nu-i nimeni”. Exersa histrionic excesul ca amplă formă de dăruire, însă era neîndoios în egală măsură dotat cu seriozităţi ferme. Pe pianina lui îndopată cu fulare (din scrupul de bună vecinătate) avea în fond fotografiile mormintelor lui Beethoven şi Brahms, iar pentru el jazzul inclusiv de acolo începuse.

Ca în orice întâlnire veritabilă, a existat apoi împrejurarea tipică şi misterioasă a conversiei surplusului, a ruperii de nivel, a unei (alte) ieşiri în larg. Dacă identific corect momentul, asta s-a întâmplat într-o noapte pe Magheru, ieşind de la concertul său duminical din Lăptărie. Johnny nu avea chef să se ducă acasă, sau măcar nu vroia să se ducă oricum. M-a invitat la o plimbare. Ne-am urcat în Volkswagen-ul lui roşu şi puţin delabrat, pe care-l căina că nu se mai îngrijise de el nimeni, şi în general duratele prea incerte le ştanţa cu un „de vreo juma’ de secol” edificator. A apărut un „ce e, bre, malahia asta?!”, refren ofensiv al său, conţinând îndeobşte şi o propunere. Dar acum? ce avea să urmeze? La legile de circulaţie se referea. Tocmai ieşea precaut din parcarea de la TNB când am înţeles ce plănuise. Şi era foarte serios. Urma să ne deplasăm până la el în Banu Manta într-o regie transgresivă: luând-o direct pe contrasens şi în plus mergând cu spatele. Hohotul, hiperbola, hărmălaia au fost unanime. Dar instalau şi oarecari aprehensiuni: cum dumnezeule mare are de gând să se descurce? Din fericire pentru echipajul încropit imperios la ieşire, partenerii de trafic erau răzleţi şi condiţiile de vizibilitate convenabile. Zis şi făcut: s-a încadrat răsucit pe contrasens, cu aerul că nimic altceva nu i se potriveşte ca marşarierul în andante, privind în faţă cum se îndepărtează Universitatea. Ca şi cum lumea era a lui şi cum obişnuia în atâtea feluri să-şi facă lumea cadou, Johnny a avut într-un prim moment noroc – însă abia ce avea să urmeze poate da mai apt măsura întâlnirilor prilejuite de acest personaj fără pereche. Numai că nici Magheru nu e tocmai scurt şi ferit, aşa încât s-au auzit repede câteva, iar apoi foarte multe claxoane. Johnny mai şi trăgea de volan pe lături, în caste variaţiuni care încercau să epuizeze tema nefăcutei, şi tot ce mai rămăsese prob din manevră – rectiliniul eventual – se estompase. Limita legii rămăsese mult în spate (sau în faţă?) şi oricine ar fi putut paria fără palpit pe catastrofe.

Fatalitate. Nu avea cine ştie ce viteză şi era de acum mai aproape de Romană, când s-a auzit un fluier şi s-a distins o uniformă. Johnny a încetinit, semn că e dispus să reintre, cu candorile ştiute, în regulamentar. Dar după clipa certă de stupoare, aplecându-se să vadă cine e la volan şi cum va solda infracţiunea, poliţistul a îngăimat un aproximativ, un improbabil, un fatal „ăăă... să... trăiţi, domnu’ Johnny!...” Îl ştia! şi pe deasupra nici nu ştia ce măsuri să aplice. Contravenientul avea portret. Charisma lui notorie i se convertise în imunitate şi omul legii – acolo, ratificând în noapte ghiduşia – se autocorupsese. „Organul” fusese covârşit şi, ca să redreseze scurt, şocat încă, a lansat un dublu sublim „ă... Circulaţi!” Scăpaserăm. Ne-am îndepărtat în lacrimi iar el, cu ochii încă pe Johnny, izolat şi inutil pe carosabil, încremenise.

Câţiva ani mai târziu, i se făcuse un dor subit de Tescani şi mi-a spus din senin să mergem. Cum?! I-a solicitat un vehicul cu şofer cu tot unei prietene a lui (dna Florea), am lăsat şi eu baltă ce făceam şi ne-am îmbarcat, cu gentileţea cu care te putea transforma el într-un vechi camarad de liceu, deşi, deşi... Am ajuns târziu. Bucătăria se închisese, dar Johnny a întredeschis-o repede, obţinând pe loc bucate şi licori care aveau să ne susţină până târziu dimineaţa. Ce noapte, e de nedescris, Sardanapal clipea gelos. Cu gustul lui imens pentru burlesc şi şarjă, cu recursul redutabil la amintiri şi confesiune (şi cu pianele alături), Johnny era gata, era de o sută de ori gata să redefinească pomina. Mă mărginesc să spun că, ieşind a doua zi în soare spre aleea cu plopi a aviatorului Bâzu Cantacuzino, Johnny mi-a aruncat un exasperat şi tandru „bre, hai să dăm foc la toate astea” în care se adunase tristeţea de care nu mai apucase sau nici nu mai voia atunci să vorbească, deşi conveniserăm că am putea fi eterni. Dar până la urmă fireşte că n-a dat foc la nimic, ci m-a trimis pe mine la culcare şi a plecat să se plimbe mai departe. Când ne-am revăzut pe seară am aflat că, stând de vorbă cu unul şi cu altul şi cântând, nici nu mai dormise, şi era foarte dispus să o luăm de la capăt. Vitalitatea inoxidabilă şi celelalte pânze albe mai erau încă doar prima staţie.

I-am spus odată că aş vrea să scriu despre el şi că nu îmi place ce iese. Mi-a răspuns pe loc: „poate n-o să-ţi placă, dar o să scrii, ai să vezi, şi o să-mi placă mie”. Ce nu-mi place acum e mai ales că până şi imperfectul i se potriveşte. I se potrivea infinit mai bine când povestea el. 

(Într-o formă mai concisă, acest articol a apărut în dosarul Întâlniri al Dilemei vechi din 7–13 ianuarie 2016.)