„Waste” - Cronica unui spectacol despre gunoi

Gianina Cărbunariu a montat pe scena teatrului de stat din capitala landului Baden-Württemberg Schauspiel Stuttgart spectacolul Waste. Premiera a avut loc în această primăvară și spectatorii au fost, conform jurnaliștilor, impresionați, aplaudând minute în șir.

Ieri, 5 noiembrie, spectacolul s-a jucat și la București la Sala Toma Caragiu a Teatrului Bulandra unde s-a bucurat de o primire călduroasă. Bariera lingvistică reprezentată de limba germană – limba în care s-a montat și în care se joacă – a existat, însă a fost compensată de subtitrare. Sigur că ceva din întreg farmecul spectacolului s-a pierdut în traducere, însă e o pierdere minoră raportată la implicarea actorilor, retorica vizuală și ritmul spectacolului.

Despre Waste Deutsche Welle a publicat două materiale. Unul despre problematica reciclării în contextul în care în Germania se pune foarte mult accent pe acest aspect, verzii fiind la putere și cetățenii fiind foarte temeinic responsabilizați în această direcție. Celălalt a fost un interviu în care regizoarea Gianina Cărbunariu a dezvăluit ceea ce este destul de limpede din primele minute ale spectacolului: a impresionat-o documentarul „Secrete de ciment” realizat de Romana Puiuleț.

Spectacolul alege să vorbească în limbaj teatral despre sordida afacere a gunoiului aruncat de vecinii înstăriți din vest peste gardul săracilor din Est. Câteva informații sunt necesare în context. Când vii de la Brașov și mergi spre Tâggoviște priveliștea de vis te fură. Apoi, deodată, într-o depresiune ești lovit de imaginea unei gigantice fabrici de ciment. E ceva ce merită văzut. Subsidiarele din România al fabricilor de ciment Holcim, HeidelbergCement şi Romcim (fosta CRH Ciment) au adunat în pandemie profituri chiar mai mari decât în restul perioadelor. Care să fie secretul? Păi, în Germania s-a descoperit că o soluție bună la problema ecologică ar fi să arzi deșeuri în fabricile de ciment ca să scapi de deșeuri și să reduci poluarea. Da, dar ce deșeuri? Că dacă te apuci să arzi cauciucuri, deșeuri medicale, aparate electrocasnice și alte asemenea de fapt produci pe hârtie ciment eco, în realitate omori oamenii din zonă, omori fauna, distrugi râurile și pânza freatică. Iar dacă distrugi bine un stat și-i amputezi capacitatea de analiză și sancțiune a derapajelor, ușa e deschisă pentru redefinirea cauciucurilor ca deșeu care poate fi ars la fabrica de ciment. Inspirați, expirați. Și poate aveți noroc să nu fiți pe lângă vreo fabrică de ciment în care se ard, printre altele, telefoanele vechi atent selecționate de cetățenii germani înainte de a fi aruncate.

Cum spuneam, regizoarea alege să folosească mijloace teatrale pentru a descrie această afacere sordidă. Din repertoriul retoricii vizuale imaginea păunului PR-ist este genial ales pentru a concentra semnificațiile legate de modul în care oamenii vorbelor meșteșugite ai acestor companii reușesc ei înșiși să ambaleze gunoiul produs de cei ce-i angajează într-un ambalaj sclipitor. Fabrica distruge muntele. Dar omul de PR păun își umflă maiestuos penele și le explică sătenilor revoltați că muntele va rămâne în legende, în poze și că ei respectă, ca orice corporație care cumpără progresism la kilogram, identitatea culturală diversă. Sigur, mai greu este, așa cum aflăm de treizeci de ani, cu moștenirea comunistă și cu cetățeanul „comunist” care dă fabrica în judecată.

Complicitățile autorităților și mai ales conformismul micilor peștișori – cetățenii obedienți ai nației noastre – sunt foarte subtil, dar eficient subliniate: noi nu vrem decât să fim pești buni și să stăm în banca noastră.

Spectacolul constă într-o succesiune de scene în care sunt redate episoade din afacerea cu gunoi în care România este țara de destinație după ce în urmă cu vreo patru ani China a refuzat să mai accepte să fie groapa de gunoi a Occidentului. Una în care din neglijență un șofer aruncă tone de substanțe toxice în canalizarea fabricii de ciment ce rezultă în moartea altor tone de pește din păstrăvăria din aval este cu adevărat impresionantă.

Ca la judecata din „Dumbrava minunată” spiritele naturii vin să depună mărturie. În cazul lui Sadoveanu era o variantă mai soft: o cucoană narcisistă vrea să vândă Pădurea Buciumenilor ca să-și satisfacă ifosele consumiste. Noroc că vine mătușa vreme și-o potolește laolaltă cu anotimpurile prin îmbătrânire. Dar nu înainte ca narcisista să se înfrunte cu spiritele străvechilor codri și cu bravul Patrocle. Doar că azi, păstrăvul vorbitor, inspirat ales pentru a sublinia ideea că fiecare trebuie să vorbească pentru el, inclusiv peștii, ei bine, păstrăvul vorbitor spune ce s-a întâmplat. Dar vocea lui, la fel ca și cea a autorităților e tot mai stinsă și acoperită de păunul PR-ist și de conformiștii de serviciu: autoritățile și conformiștii de bine.

Am remarcat scena asta pentru că aici este momentul culminant al spectacolului: în fața noastră vine spiritul ursului Arthur, ursul nostru gigantic ce sălășluia în vechii codri până când i s-a năzărit unui prinț austriac că îl vrea în sufragerie pe post de trofeu. Românii noștri cântă ode regalității, așa cum s-a văzut la moartea reginei Elisabeta. Dar parcă acum a fost prea de tot cu vițele astea nobile în căutare de mobilier și decorațiuni împușcate cu mâna proprie. Ei, aici spectacolul Waste atinge un aspect foarte sensibil: discuțiile despre suveranitate și demnitate națională sunt monopolizate de spiritul ursului Arthur! Adică de politicieni veniți să exploateze nemulțumirile pentru a propune naționalisme neaoșe și ură față de străini. Căci ei „iubesc natura, dar urăsc străinii și homosexualii, și neomarxiștii, și arta făcută de femei”. Pentru că, de vreo patruzeci de ani încoace, politica este despre ură, despre cei pe care îi urâm, și despre salvare – de cine anume ne salvează politicianul. Sursa legitimității a încetat demult să fie proiectul politic menit să ne conducă spre viitorul luminos. Acum e important pe cine urăști și de cine se promite că vei fi salvat.

Spectacolul este un bun prilej de a explora cu mijloace teatrale aceste idei. Și de a invita la dezbatere și la propria interpretare. În drum spre casă eram încă în spectacol. Îmi imaginam cum din penele păunului se desprinde un alt personaj: un pseudo-stângist care iubește natura, dar urăște sătenii români cam conservatori. Pentru că doar din penele păunului ar putea să apară și pentru că s-ar înscrie perfect în peisaj. Azi e bine să spui pe cine urăști – pe femei, pe ruși, pe homosexuali, pe migranți, pe conservatori, pe ortodocși, pe maghiari, e bine să spui că fix de ăia îi vei salva pe cei de-o ură cu tine! L-aș fi pus pe acest personaj deprins din penele curcanului să-i tragă și el un șut, eventual cetățeanului „comunist” care și-a permis să dea în judecată corporația pentru că este în vârstă și conservator.

Material publicat și pe Baricada