De ce am fugit de la Sava?

Mi-ar plăcea ca cine citește acest text și are putere să facă ceva, de la direcțiunea colegiului, inspectorat și până la minister, să ia aceste rânduri ca punct de pornire și să verifice dacă nu cumva experiența noastră nu e una izolată.

FOTO arhiva

În primul an de facultate, la filosofie, am cunoscut niște colegi absolut excepționali. Studiaseră logică la actualul Colegiu Național Sava cu celebrul profesor Săndoiu. Aveau un cult pentru el. Și pentru liceul lor, pe care îl numeau „o adevărată academie”. Noi nu ne-am propus să ajungem acolo pentru că oricum presiunea performanței ni s-a părut aproape inumană, dar fetița ne-a surprins cu o notă foarte bună la evaluarea națională. În ce mă privește, am preferat mereu rețeta sigură: liceul unde exact când eram însărcinată cu fetița, unde știam exact ce profesori vor preda la română și matematică, era opțiunea perfectă . În general, am urmărit învățătoarea, profesorii de română și matematică atunci când am ales școala. Nu m-a interesat deloc prestigiul. Dar cum poți să reziști în fața Colegiului Național Sava, cel atât de mult lăudat. 

Ne-am dus cu speranțe enorme, cu vise că vom regăsi din devotamentul, excepționalul simț pedagogic și spiritul de sacrificiu al profesorilor care ne-au format, atât pe mine cât și pe soțul meu. Ambii am mers la cele mai bune licee din orașele noastre. Era deci firesc să o vedem pe fetița noastră la una dintre școlile cele bine cotate din București.

Din primele săptămâni a început teroarea. Nota 1 la testul inițial la limba engleză. De ce? Pentru tentativă de copiere? Nicidecum. Ci pentru că în capul doamnei profesoare, fetița noastră avea să fraudeze undeva în viitor. Adică, i s-a cerut, dar nu a înțeles, că nu trebuie doar să încercuiască pe testul tipărit răspunsurile, ci să le treacă în dreapta, mare, cu litere de tipar: 1A, 2C etc. Nu a înțeles. A luat 1. Totuși, nu a copiat. Ni s-a explicat însă, că unii elevi, când li le înapoia testul corectat pentru a vedea ce au greșit, încercuiau pe loc și încercau să păcălească pretinzând că au răspuns, de fapt, corect. Păi, nu era logic să îi spună, uite, ți-am corectat, dar pentru că au existat situații când elevii au încercuit când eu le-am dat lucrarea să-și vadă greșelile, nu îți dau lucrarea să o vezi. Ca să îți fie învățătură de minte. Ei bine, nu! Nota 1 în testul inițial. Fetița obținuse B2 la Cambridge cu 169 de puncte din 170. A venit acasă cu inima zdrobită de acest gest brutal. Pentru ce, mă întreb? Oare în ce manual de didactica specialității există precizări cu privire la asemenea metode de predare? S-a gândit oare cadrul didactic la impactul psihologic al unui asemenea gest?

Lucrurile au continuat la fel de prost. In primele saptamani nu s-a predat absolut nimic, ci doar s-au învârtit la infinit exerciții complicate inutil pe tema radicalilor compusi. Iar cand a început in sfarsit partea de predare, aceasta s-a facut într-o mare viteză, probabil ca sa fie recuperată materiă nepredată. Ceea ce era și mai frustrant era faptul că predarea se făcea fara sa mai conteze daca elevii înțelegeau ce s-a expus sau dacă au timp sa copieze lecția de pe tablă.Eram pe punctul de a schimba ochelarii și problemele de vedere făceau și mai dificilă urmărirea demonstrațiilor. Am semnalat dirigintei. Nicun rezultat. Lucram acasă ore bune cu fetița. Având la domiciliu un fost olimpic național la matematică, ne-am descurcat., ajungând la un moment dat ca fata noastră sa fie printre puținii elevi care se duceau cu tema completă la matematică. 

In gimnaziu lucrurile au fost asezate, fără surprize de acest fel, iar fiica noastră nu a avut vreodata nevoie de ajutor pentru teme. Cum însa lucrurile s-au schimbat, am cumpărat pentru acasa tablă și carioci. Și munceam pe rupte. Ca să recuperăm ceea ce nu se înțelegea de la clasă. Pentru că doamna se supăra grav dacă trebuia să explice tema. Și materia. Previzibil, cand am ajuns la noul liceu, am constatat ca eram destul de în urmă cu materia care nu fusese predată.

La fizică nu se înțelegea nimic. Am identificat - dacă vreun factor de decizie îmi cere, pot proba - elemente de matematică nepredate la clasa a IX-a în lecțiile de la fizică.

La geografie, fenomental. Note foarte proaste la testul inițial. Multe sub 5. Doamna profesoară a propus cumpărarea unei culegeri de execiții despre care nu sunt convisă ca este pe lista auxiliarelor aprobate de minister, având în verede că era o colectie de foi A4 prinse cu spirală, pentru achizitionarea căreia nu am primit chitanță. 

 Acum, mă întreb: oare nu era cazul de un plan remedial? Acesta este planul care se face pentru elevii care trebuie să recupereze, pentru că sunt în pragul corigenței. Culegerea se oferă spre cumpărare când elevii iau 10. Înseamnă că se plictisesc având de învățat doar manualul pe care deja îl stăpânesc și e cazul de lucru suplimentar. Când tu umpli clasa de 1,2 și 3, situația e dramatică și e cazul de manual ajutător pentru elevii potențial corigenți. Cum adică să faci performanță dacă în testul inițial ia toată clasa sub nota 6?

La limba română s-a atins o altă culme. Se dădeau comentarii de transcris în caiet. Nu se recunoștea cinstit că sunt de învățat pe de rost, dar erau date ca „reper”. Exprimările alambicate și înțesate cu prețiozități de-un rar ridicol aveau darul de a minimiza  orice interes pentru literatură.. Iată doar câteva: „Titlul poeziei indică, prin simbolistica înscrisă în spirala cochiliei melcului, aspirația către infinitul cunoașterii, caracterul încifrat.” sau „Tema poeziei reliefează consecințele tragice ale unui joc inocent, astfel încât ludicul se ramifică în tema cunoașterii și a inițierii, dar și în puterea cuvântului (artistic) de a crea o lume iluzorie care îl poate transforma în victimă pe cititorul nepregătit să accepte idealitatea lumii propuse.” 

Înțeleg că la limba română, mai nou, deși nimeni n-o recunoaște, se merge pe aceste formule prefabricate de comentarii odioase menite să arate cine are o memorie mai bună, nu cine știe să comenteze un text literar la nivelul său de elev de liceu. Dar totuși, eu, dacă scriu azi în presă, este pentru că vreme de patru ani de liceu nu am învățat, nu am transcris, nu am citit, măcar, asemenea comentarii scrise de alții. Niciodată nu am fost încurajați să preluăm exprimările altora. Am fost încurajați să gândim. Lucru foarte riscant, desigur. Pentru că dacă la examenul de bacalaureat concurezi cu elevi care memorează papagalicește aceste exprimări, riști. Ce anume? Păi să dai tot peste o profesoară care în viața ei n-a scris mai nimic din capul propriu preferând formula sigură: învățatul pe de rost. Ea va recunoaște pe semenul ei întru învățare mecanică și îl va răsplăti. Cine vorbește și se exprimă normal și în acord cu nivelul vârstei sale va fi, probabil, penalizat de vizionarii papagali care populează, uneori, catedrele de limba română. 

Situația s-a repetat la mai multe materii. Era o neconcordanță totală între rezultatele proaste de la testele inițiale și ideea de performanță. Sincer, după acele teste, cred că trebuiau chemați profesori de la licee unde promovează greu la examenul de bacalaureat pentru că dumnealor sunt mai deprinși cu elevi foarte slabi.

 De fapt, să știți că n-ar fi o idee rea mobilitatea didactică. Ipoteza mea e că pentru profesorii de la Sava ar fi extrem de educativ să petreacă niște module undeva în Ferentari. Când ești deprins doar cu elevi silitori și dornici să învețe, probabil că începi să nu le mai vezi valoarea. Pentru că și dacă mănânci doar mâncăruri alese, nu le mai apreciezi. Totuși se tot vorbea despre performanță și despre pretențiile Colegiului Sava. Eu nu le înțeleg, dacă elevii sunt atât de catastrofali. 

Cel mai grav dintre toate mi s-a părut că la prima ședință cu părinții, când am fost invitați în sala festivă, consiliera școlii s-a așezat lângă directoare. Consilierul trebuie să fie un mediator. Ei sunt, de regulă, din nefericire, oamenii direcțiunii. Ni s-a spus că a intrat la clase și a văzut că elevii sunt speriați, dar că nu trebuie ca NOI, părinții, să punem presiune pe copii. Când elevii sunt pocniți cu note teribil de proaste, când atmosfera este terifiantă, de vină este, desigur, părintele. Răspunsul firesc al consilierei școlare ar fi fost: am sesizat problema, voi vorbi cu cadrele didactice, dar vreau să vă rog și pe dumneavoastră să nu puneți presiune pe elevi. Dimpotrivă, dumneaei era acolo ca, în calitate de consilier școlar, să ne îndese pe gât ca normalitate ceea ce trăiam. Poate peste ani vom avea un cod etic al consilierului școlar în care asemenea comportamente să fie prevăzute și sancționate.

Nu am mai predat de mai bine de zece ani la nivel preuniversitar. Dar eu nu am citit în nicio carte de didactica specialității că e bine să ridici nivelul testelor inițiale în așa fel încât să „pocnești” elevii din prima cu note slabe. În România însă, orice instrument didactic poate deveni unul de tortură. 

Am fugit, efectiv, din acel loc. Pentru noi a fost cea mai traumatică experiență. Am dormit, în medie, cam două ore pe noapte, am umplut găleți de lacrimi și am încercat, din răsputeri, să ne ridicăm la obsedantele „pretenții”. De când am intrat în acea instituție am fost mereu avertizați că aici sunt „pretenții”. E firesc. Și noi le aveam pe ale noastre. Dar sentimentul era al unui cult religios. Am trăit constant cu impresia că am dus copilul la Sava să se jertfească pe altarul „pretențiilor” și „prestigiului”. Ca în junglă: nu te ridicai la pretenții, păi n-ai decât să mori, să dispari. Nu există decât 10 și 1! Nimic între. Ori faci performanță, ori mori! Trebuie să servești colegiul. Nu colegiul este pentru tine, ci tu ești servitorul colegiului. Sacrifică-te! 

Toată viața noastră se învârtea în jurul școlii. Eram antrenați non-stop în teme și în suplinirea acasă a tot ce nu se înțelegea din clasă. Și nu era puțin. Am făcut „home-schooling” sau „educație la domiciliu”, cu mențiunea că tot ceea ce câștigasem în materie de autonomie în rezolvarea sarcinilor de lucru școlare risca să se piardă. Eram extrem de nemulțumiți că obsesia „prestigiului” care trebuia musai menținut nu se traducea în eforturi pedagogice sporite din parte profesorilor. Doar autoritarism și biciuire cu note proaste.

Probabil că această competiție nebunească în care sunt antrenate liceele din București se traduce și într-o presiune nefirească asupra cadrelor didactice care, uneori, iată, ajung să se comporte total neprofesionist. Teama de eșec, teama ca, vai, dacă n-o să obțină elevii mei note bune la examenul de bacalaureat, se poate traduce în comportamente nepedagogice axate obsesiv pe performanță cu absolut orice preț. 

Nu vreau să intru într-o zonă și mai întunecată și să speculez cu privire la intenții cinice din partea profesorilor. Destul că priveau elevii ca pe niște resurse bune de exploatat: acolo te duceai să faci performanță pentru colegiu, pentru ca profesorii să se laude cu rezultatele tale, ca să servești: colegiul și profesorii!

Transferul a fost și acela foarte dificil pentru că trebuie să treci prin tot felul de etape și să accepți stigmatul că ești tu „neadaptat” la mediul școlar! Am tăcut, am înghițit. Am primit ca pe niște cuțite în inimă afirmațiile de tipul: vaaai, cuuum, plecați de la Sava? Păi, da. Ca să vezi! Pentru că, din nefericire, există mulți părinți care ar fi dispuși să sacrifice orice, absolut orice pentru … prestigiu! Nu contează că la școală profesorii pun presiune pe elevi, fără să ofere suficient, nu contează că elevul supraviețuiește cu pregătire acasă sau prin colaborare cu ceilalți colegi. Prestigiul înainte de toate. 

Am trăit un moment extrem de bizar la începutul anului școlar când, la festivitatea de deschidere, am ținut un moment de reculegere pentru un elev al colegiului Sava plecat mult prea devreme dintre noi. M-am gândit foarte mult cât de fragili suntem și cât de repede se poate sfârși totul. M-m întrebat dacă prestigiul nemaipomenit și elevii cu adevărat excepționali care erau în clasa fetiței merită. Până unde mergem cu sacrificiul? Care e limita dintre sacrificiu și bunăstarea copilului? Vreau să am un copil performant și anxios sau unul performant și vesel? Pentru că la colegiul unde ne-am mutat, am revenit la normal. Din proprie inițiativă și fără absolut nicio presiune participă la olimpiadă, participă la concursuri, se implică, în general, are rezultate bune. Dar, desigur, nu avem prestigiu. Pentru că am fost efectiv goniți de o atmosferă de cult religios fanatic dublat de un total neprofesionalism pedagogic din locul de prestigiu unde cred că meritam să fim. 

Cum spuneam, sunt absolut convinsă că sunt foarte mulți elevi care adoră Colegiul Sava. I-am cunoscut pe câțiva personal. Sunt absolut convinsă că sunt foarte mulți profesori extrem de serioși și cu simț pedagogic, care înțeleg semnificația cuvântului „treptat” și care nu se aruncă asupra elevilor precum ulii în speranța obținerii obsesivei performanțe. A fost, poate, ghinionul nostru că nu eram pregătiți pentru o asemenea atmosferă. Poate pentru unii e minunată  A fost, poate, ghinionul nostru că nu am nimerit alte cadre didactice. Pentru că așa e, din păcate, școala românească: o loterie. Poți fi la o școală mai slab cotată și să ai profesori foarte buni sau la una de renume unde să nu ai parte de o educație de calitate. 

Însă, date fiind experiențele noaste, factorii de decizie ar trebui să ia în calcul că prestigiul se obține și bazându-te pe oferta pedagogică de calitate, nu doar prin pretenții de la elevi.