Steluța sau cum putem afla de la teatru de ce clasa bate rasa și genul
0A fost odată ca niciodată o societate. Dacă ne luăm după apostolița femeie de fier a politicii, doamna Thatcher, nu se știe cum de-o avem. Căci, ea a decretat: there is no society, there are individual men and women. Indivizii plutesc ca monadele lui Leibniz într-un spațiu nedeterminat și, mulțimea lor le dă unora iluzia că există societate. Dar ea nu există. Există numai și numai indivizi. Dacă doriți să vedeți cam cât de stupide sunt ideile acestea de o polularitate fantastică mergeți la teatru.
Mai exact la Nottara, la „Stela”, spectacol realizat de Gianina Cărbunariu pornind de la romanul omonim al Simonei Goșu. Dar de ce să nu citesc doar cartea și să mă culc liniștit(ă)? Ei, asta-i întrebarea! Experiența lecturii ar trebui să ne facă încă și mai curioși să vedem cum prind viață personajele, ce tablouri și de ce sunt alese, ce se adaugă în plus și cum anume în spectacol. Asta, desigur într-o lume ideală în care am avea suficient răgaz să ne oprim din alergatul pe care îl prestăm ca să…stăm pe loc. Că așa e în societatea care nu există: fugi ca nebunul fiind un individ în căutarea maximizării profitului personal prin managementul eficient al propriei vieți! Și câteodată te oprești și rupi pânzele de păianjen care te țin captiv în cotidianul tern și lași succesivele straturi ale semnificației suprapuse cu atâta delicatețe și măiestrie de cineva ca Gianina Cărbunariu să-ți provoace mintea.
Spectacolul este o înlănțuire de tablouri narative întrerupte de teatrul în teatru. Sigur că textul Simonei Goșu e ofertant prin el însuși, dar să faci spectacolul să „țină”, să fie antrenant, să aibă ritm și logică, asta doar când crești regizoral și începi să dirijezi cu viziune o orchestră teatrală complexă îți iese. Iar dacă ai și personalitate, adâncești sensurile propuse de romancieră adăugând meta-text în spectacol, scene despre cum se face spectacolul, care nu au doar rolul de a dinamiza discursul teatral, ci și de a extinde semnificația. Cine e Stela? Stela e o individă, cum ne-ar spune doamna Thatcher. E săracă și face menaj. Că așa e lumea și viața, după unii. Un tablou static care surprinde indivizii în ipostazele lor prezente, ia drept date pozițiile lor - mare actor celebrat ca „patrimoniu”, mare notară publică plină de bani, mare corporatistă, micuță menajeră umilă - și pornește de la ideea că ei n-au istorie. Ei nu au devenit ceea ce sunt. Ei sunt „plantați” în pozițiie lor actuale de forțe misterioase. Râuri de cerneală se scurg pentru a susține această perspectivă prezenteistă individualistă asupra realității sociale. Noroc că uneori mai ieșim din matrix. E o găselniță ingenioasă și a textului și a spectacolului faptul că Stela e menajeră pentru că, prin ea, putem să intrăm în diverse case de români de succes și să-i vedem cât de minunați sunt ei când interacționează cu femeie precară și fără apărare.
La fel de ingenios este să plasezi acțiunea în preajma referendumului din 2018. Este precum sarea în bucate să folosești acest ingredient menit să scoată la rândul lui tot ce e mai bun din personajele ce însuflețesc diverse tipuri umane care s-au manifestat cu acea ocazie. Și faptul că nu apare exact vocea minoritarilor vizați de referendum e, poate, contraintuitiv, dar inspirat, pentru că oferă ocazia majoritarilor aflați de-o parte și de alta a baricadei să ocupe la propriu și la figurat scena cu minunatele lor apucături.
A pune deci o cameră de luat vederi pe umerii umilei menajere este o excepțională strategie întrucât așa putem observa cum se manifestă, în toată spendoarea, câștigătorii tranziției. Da, ai tranziției. Căci numai idioți utili ai actualului sistem și-ar putea imagina că o perspectivă asupra societății realizate cu mijloacele romanului sau ale spectacolului teatral este o fotografie instantaneu a indivizilor, aceste monade, care, ce să vezi, nu sunt nici tocmai egale și nici nu prea se mișcă toate la fel de liber. Stela este povestea tranziției. Seismul social i-a pedepsit pe unii ca Steluța noastră și i-a făcut să devină din persoane respectabile - gestionar contabil depozit carte - umile menajere trăind din mila câștigătorilor la loteria socială numită „tranziție”. Actorul Țane, el, unicul, minunatul, teribilul luptător cu corectitudinea politică, interpretat cu profesionalism de Mihai Dinvale, e patriarhul autor de cărți care, de fapt, pocnește de bine. „Patrimoniul actoricesc” Țane, are o nevastă putred de bogată, interpretată credibil de Luminița Erga. Te-ai întreba oare ce le lipsește acestor oameni și de ce simt ei nevoia să se războiască public cu minoritatea LGBT. Cred că ei sunt personajele care ilustrează cel mai bine maxima că uneori e mai bine să suferi răul decât să-l faci. Schimonosiți de privilegiile pe care nu le merită se dau în spectacol, care mai de care. Domnul Țane, un șmecher fără pererche știe perfect cum să profite de situația precară a Stelei și se luptă cu imensul pericol al corectitudinii politice, în vreme ce i se leagă cureaua de către a sa menajeră. Dar el e încă uman pe lângă abuzatoarea șefă, soția, proaspăt tăiată de chirurgul plastician care revarsă asupra Stelei zeci de sarcini și nu se oprește de la nimic atunci când e vorba s-o chinuie. Și acesta nu e decât unul dintre căminele de români de succes în care se desfășoară acțiunea.
Combinând jocul efectiv cu imagini filmate proiectate pentru a juxtapune dinamic planurile semnificației, spectacolul este o atrăgătoare mixtură a perspectivelor care susțin tema centrală: umilii, săraciții și perdanții tranziției sunt ceea ce ține legată țesătura socială. Sunt cei pe spatele cărora trăiesc ceilalți. Domnul Țane, actorul - patrimoniu, nu prea e în stare să se îmbrace singur, dar se află într-o epică bătălie împotriva minorităților sexuale. Noroc că are cine să-i spele, să-i calce, să-i aleagă hainele și să-i îngrijească mama bolnavă. Munci prea mici pentru cineva atât de mare ca el.
Primele scene ale spectacolului m-au speriat puțin. Credeam că mergem pe rețeta clasică de ironizare a tătucului anti-gay. Dar ar fi fost mult prea simplist. Căci Stela nu servește doar stăpânul conservator anti-LGBT. Ea spală podelele și în casa managerei corporatiste progresiste, rol mănușă pentru Isabela Neamțu, care intră perfect în pielea personajului. Abia cu ea, cu managera cu carieră strălucitoare, trei copii și autoare de articole pro minorități sexuale vedem că menajera săracă poate lua liniștită șuturi și de la farurile progresismului capitalist autohton. Abia aici vedem ce frumos bate clasa genul și cum femeia corporatistă atât de deschisă la minte în ce privește sexualitatea este la fel eficientă în rolul de abuzatoare ca notara bogată, soția „patrimoniului actoricesc”, Țane. Aceste femei se află de părți opuse ale baricadei ridicate de Referendumul pentru familie din 2018, dar, iată, dă-le o menajeră precară pe mână și-o să vezi ce bine reușește Gianina Cărbunariu să-ți arate ce multe trăsături au ele în comun!
Spectacolul abundă de personaje femei. Și toate sunt verosimile pentru că, la fel ca-n viață, au lumini și umbre. Stela este fenomenal interpretată de Ada Navrot. Umila mea părere este că umila Stela, magistral interpretată de Ada Navrot, ar merita un premiu. Vocea minunată, energia, coerența, maturitatea actoricească, spontaneitatea, toate acestea par simple clișee când le așterni pe hârtie. Adevărata lor valoare vi se va revela dacă veți merge s-o vedeți pe viu. Personajul Stela nu e o lumină sfântă de victimă inocentă. Pierzându-și nu doar slujba respectabilă, ci și casa, Stela e într-un continuu proces, într-un continuu doliu. Plânge după casă mai mult decât după proprii copii. Pentru că, așa cum arată cât de bine feministe ca Victoria Smith, feminismul capitalist individualist strălucitor se sparge ca o oglindă fermecată când naști. Că autorealizarea egoistă prin cariere în care ridici firma până la cer presupun cinism, individualism, competiție. Iubire? Cum? Ce e asta? Asta e pentru tâmpite. Stela, menajera, e și ea o corporatistă aspirantă și ajunge să-și piardă slujba respectabilă tocmai pentru că se ia prea în serios cu creșterea vânzărilor. E obsedată de ideea că „trebuie să ai o meserie”. Pe altarul casei pierdute și al meseriei sfinte, brățară de aur, sacrifică Stela relația cu copiii ei pe care îi trădează. Acest lucru care reiese atât de bine din relația cu fiica. Construită printr-o strategie regizorală inspirată estetic, această interacțiune umană chinuită ni se relevă prin alternarea de planuri jucate și filmate în care fiica, interpretată cu multă sensibilitate de Mihaela Subțirică, o bântuie pe Stela. Pentru că durerea naște durere și niciodată o nedreptate nu face victime unice. Și chiar și atunci când ești dispusă să trădezi copiii de dragul avansului profesional e posibil să nu câștigi.
Cred că Stela este cel mai feminist spectacol prin complexitatea temelor abordate și prin problematizarea complicatelor relații care se stabilesc între femei din clase sociale diferite. Rivalitățile dintre cuscrele corporatistei progresiste sunt de un rar deliciu. Și sunt dublate de scenele de teatru în teatru în care superficialitatea personajelor angajate într-o bătălie de a arăta care e mai grozavă e amplificată de absurditatea cu care actrițele se lamentează pentru detalii nesemnificative ca lipsa perucilor. La fel și faptul că rămân blocate în competiția lor stupidă chiar și când nepoata e într-o situație critică din care tot menajera, soldatul universal la datorie, încearcă să o salveze. Gianina Cărbunariu e o regizoare care are un ochi aparte pentru ipocrizii ridicole și e teribil de eficientă când e să le expună prin mijloacele discursului teatral.
La fel de verosimil și chiar adorabil e umilul echivalent teatral masculin al Stelei, sufleorul. Alexandru Jitea îl aduce la viață cu foarte mult umor. Modul în care în teatrul în teatru interacționează cu actrița este nimerit ales pentru a atrage atenția că în spatele „oamenilor mari” sunt „oamenii mici” și că, fără cei din urmă, primii nu sunt mai nimic. La fel ca-n roman, în teatru avem actrița soldată fidelă care ține totul în spate. Care vine cuminte la repetiții, care e acolo când trebuie. Ea și sufleorul. Personajele umile, marginalizate tocmai pentru că n-au destul tupeu și aroganță ca să fie „manageri eficienți ai propriei cariere” - a se citi nesimțiși siniștri care micționează elegant peste colegi, peste binele comun, peste orice stă în calea interesului lor egoist. Sunt micile personaje pe care le regăsim prin toate instituțiile de cultură. Și de învățământ, ar adăuga această Stela a universității pe care-o văd zilnic în oglingă. Ei nu trăiesc visul capitalist. Ei sunt acolo ca pe spatele lor să-l trăiască alții.
Am epuizat foarte puțin din bogăția de teme, discuții, probleme și perspective interpretative ale spectacolului Stela. Nu pot încheia fără să remarc curajul de a prezenta, ca ultimă scenă, destul de previzibil, dar nu mai puțin percutant, violul fiului Stelei. Cine spunea că dacă ești în minoritate nu poți fi ticălos? Cine spunea că dacă ești dintr-o minoritate sexuală ești fundamental depravat și că abuzul te ocolește din simplul motiv că e „natura ta”? Prea multă lume. Motiv pentru care spectacolul are profunde valențe educative prin faptul că-ți trage covorul de sub picoare în permanență și înfruntă curajos atât de multe reflexe de gândire deopotrivă conservatoare și progresiste.
Spectacolul Stela este o dramatizare după romanul omonim al Simonei Goșu, publicat în colecția Ego. Proză a Editurii Polirom (2023). Se joacă la Teatrul Nottara din București. Regie și dramatizare: Gianina Cărbunariu. Avanpremiera spectacolului a avut loc pe 18 și 24 octombrie.
Distribuție: Ada Navrot, Mihai Dinvale, Alexandru Jitea, Șefan Radu, Mihaela Subțirică, Diana Roman, Sorina Ștefănescu, Isabela Neamțu, Luminița Erga, Teo Dincă, Crenguța Hariton, Daniela Minoiu.
Se încarcă comentariile...
