Vişinescu. Dar ceilalţi?

Procesul derulat împotriva fostului director al penitenciarului Râmnicu Sărat, declanşat în urma sesizării penale făcută de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, se apropie de final. Ce urmează?

Înainte de toate, o observaţie cu caracter general: crimele nu sunt fapte săvârşite şi condamnabile doar „la tinereţe”. Trecerea anilor şi o pensie nemeritată nu sunt indicii ale unei gravităţi sau responsabilităţi mai mici. Iată, zilele acestea, justiţia germană a condamnat la patru ani de detenţie pe cel cunoscut drept „contabilul de la Auschwitz”. Faptul că Oskar Gröning are 94 de ani nu i-a împiedicat pe jurişti să aplice o grilă de interpretare ca şi când acuzatul ar fi avut 49 de ani. Vinovăţia, mai ales în astfel de cazuri, trebuie făcută publică, subliniată, indiferent de vârstă.

Niciodată nu este prea târziu pentru a spune răului pe nume. Evident, actul de justiţie are nevoie de probe fără echivoc. Lui Gröning i s-a imputat participarea nemijlocită la genocid, el fiind cel care aduna valorile materiale lăsate de nefericiţii care mureau în camerele de gazare. Şi el, asemeni altora, din Germania sau din alte ţări trecute prin totalitarism, a încercat să se apere spunând că a executat doar nişte ordine primite de la superiori. Şi el, asemeni altora, ştia însă foarte bine ce se petrecea, aurul pe care îl trimitea direct la centrala SS de la Berlin fiind de la victime.

Aşadar, faptul de a şti despre crime şi a nu face nimic pentru a le împiedica este o formă clară de complicitate. Nu trebuie să fi ucis cu mâna ta proprie, ci este suficient că nu ai oprit-o pe a altuia. Sună poate maximalist, dar, la urma urmelor, despre această îngăduinţă faţă de rău este vorba aici. Demascarea şi pedepsirea acesteia este un act de justiţie obligatoriu pentru că trage o linie roşie între ceea ce un stat are dreptul să ceară cetăţenilor săi şi ceea ce acelaşi stat nu poate pretinde. Construcţia statului de drept german continuă şi la şapte decenii de la terminarea războiului.

La noi, procesul lui Vişinescu nu este singular. Este pe rol cel al lui Ficior. Vor mai fi şi alte cazuri. Problema majoră a construcţiei statului de drept în România, la doar două decenii şi jumătate de la căderea comunismului politic, rezidă în neputinţa de a trage la răspundere pe cei care au dat ordine, care au ştiut şi care au tolerat, ba chiar încurajat, sistemul concentraţionar şi pe cel de supraveghere totală a societăţii. Iată de ce, la câteva zile distanţă de un posibil deznodământ în procesul Vişinescu, rămâne întrebarea: dar ceilalţi?