Vise de mărire

Spre deosebire de revoltaţii care văd în pactul de neagresiune (sau de „coabitare“) dintre preşedinte şi primul ministru un păcat de moarte, care le cenzurează dreptul la invectivă, spre deosebire de iluminaţii care preferă să facă dreptate cu toroipanul, chiar de-o fi să piară lumea, eu m-aş putea declara împăcat.

Ţin minte şi acum conflictul cu fulgere şi tunete din perioada Tăriceanu şi enumăr, la rându-mi, măsurile luate pe picior de război, sub presiunea aliaţilor de strânsură. De la alea în răspăr ni s-a aplecat. Dar şi câte lucruri bune n-au putut fi duse la capăt, pentru că zgomotul armelor a făcut economia să tacă!

Anul 2012 a fost teribil. Dacă n-ar fi jucat aria calomniei, a injuriei şi dacă n-ar fi deschis teatre de război pe toate fronturile, România ar fi progresat puţin şi ar fi ieşit în lume cu obrazul nepătat. 2012 l-am pierdut. Dar mai grav e că încă atârnă ca o piatră de moară de gâtul lui 2013. Credeţi că a interesat pe cineva faptul că pierdem toţi, că ieşim mai săraci, mai furioşi şi mai neputincioşi de la circ? Poate pe moraliştii ipocriţi, aflaţi în solda partidelor.

În ciuda imensei reacţii negative din teritoriu (şi de la stânga, şi de la dreapta!), pactul de neagresiune Cotroceni-Victoriei e mai degrabă favorabil României. Poate că la guvern nu se mai pălăvrăgeşte cu orele despre Băsescu şi poate că, la Cotroceni, nu se mai scotoceşte după bileţele, dosare şi fleacuri. După ce că suntem pe ultimul loc în Europa, ne mai şi îmboboşăm pe grămăjoara noastră de mizerie! Opinia publică a rămas cu gura căscată în faţa declaraţiilor date de tandemul prezidenţial-executiv. Iar pe fanatici îi zgârie la lingurică atunci când ambele părţi se „critică“ din vârful buzelor… Ehei, unde-s înjurăturile de altădată?

Numai că eu nu am încredere în bunele intenţii ale politicienilor. Nici în bunul lor simţ, nici în clarviziune. Dacă puterea îmi face daruri (am ajuns să cred că „liniştea“ e un dar!), deja mă tem. Eu bănuiesc întotdeauna un interes personal, meschin în spatele declaraţiilor pompoase.

De aceea, atunci când am aflat de semnarea tăinuită a „docomentului“ de bună practică lingvistică între palate, am râs. Ceva nu era de-acolo. E drept, pe căi ocolite îmi sosiseră zvonuri şi bârfe. Că, în schimbul tăcerii, vor înceta anchete, hărţuieli, dezvăluiri şi iniţiative parlamentare. Ceea ce n-am putut crede a fost ştirea gogonată că preşedintele ar fi cerut sprijin pentru a accede în structurile NATO. Am râs din nou. Aşa ceva era imposibil. De curând, zvonurile s-au intensificat, iar interviul atât de relaxat, european şi cursiv al preşedintelui dat postului CNN mi-a stârnit curiozitatea. Urechea m-a făcut atent. Dl Băsescu vorbea, brusc, o engleză mult mai îngrijită. Dar dacă România noastră e o bărcuţă prea mică pentru un spirit atât de mare? În definitiv, de ce n-ar fi posibil?

Şi am fost obligat să cred. Da, dl preşedinte se pregăteşte pentru o carieră internaţională. Poate nu şef al NATO (că nici ăia nu-s nebuni să-şi bage mortu-n casă!), dar, oricum, undeva foarte sus. E posibil, dacă ţara a ieşit pe hârtie din criză, dacă furiile personale au fost domolite de interesul public. Bravos, naţiune! Ceea ce, încă, nu a ieşit la iveală e contrapartida. Simt că şi dl Ponta are vise de mărire. Şi nu se visează preşedintele acestei ţări nevoiaşe! Barroso, ţin’te bine!