Vineri, când începe week-end-ul
0Mă trezesc cu vestea că el nu mai este. Și mi se cere confirmarea, "Nu era dânsul cel care în liceu ne ajuta cu ...."? Și eu, fără ochelarii puși, în ceața de la granița visului cu realitatea, îl văd și, ca Alice in Wonderland, mi-am găsit “my rabbit hole” coborând nestigherit înapoi către adolescență.
El este cel care venea la noi acasă cum pe vremuri se făceau house calls de către doctori. Invariabil când intra pe ușă, era luminos, plin de optimism, te făcea să crezi că da, va fi bine. Nu era loc de rău. Nu știam pe vremea aceea de conceptul de autosugestie, dar el de fapt asta făcea. La văicărelile bunicii, el răspundea: "Vai, mamaie, ce bine arătați!" Până și cancerul mamei, ținut mult secret în familie, neabordat, subiect tabu, era altfel când el venea acasă. Speranța spărgea frica. Era justificată? Nu mai se punea problema. Îți dădea forță să continui și câteodată, în momente de cumpănă, “vorba dulce mult aduce” pentru că ai nevoie de cuvinte bine alese decât doar de tratament.
El este cel care îmi spunea, exagerând precum un povestitor iscusit de snoave, cum balerinele nu mănâncă sau tot ce mănâncă este atent cântărit, că trebuie să arate într-un anumit fel, că uite ce grațioase sunt, vezi?, nu oricine poate face asta. Vorbea de multele ore din antrenamentul dur al balerinelor & de dedicația lor. Mă uităm la balerine de parcă erau zeițe coborâte pe pământ. Îmi plăcea fotbalul atunci, dar de când îmi vorbise de balerine, fără să știu, mintea începuse se migreze acolo unde desigur mama și visul Concertului (ei) de An Nou de la Viena fusese de ani de zile sădit ca o altă desprinde de realitate.
Este vineri, august 9, 2024. Pe moment însă sunt din nou miraculos în sufrageria de la Tulcea (nu în camera din Hoboken, NJ) și balerina a rămas grațioasă: face salturi prin aer și eu prin timp. Nu mai este comunism & controlul dictaturii. Nu mai este frică de boala mamei. Bunica, încurajată că arată bine, se simte perfect și ne face gogoși în bucătărie. Este o stare de bine, de calm, de visare. Și asta ajută mult când afli că el nu mai este.
Toate amintirile pe care le am cu doctorul Dumitru Vâlcu, și sunt mai multe de atât, la aflarea vestei, au început să se pornească prin corpul și mintea mea de parcă ele nu mai sunt doar țesuturi și circuite, ci mai degrabă se oferă pentru a-mi revedea clar & înmiresmat partea asta inefabiltă a adolescenței încă o dată. Toată familia mea de atunci este intactă.
Se aude soneria:
"Vai, mamaie, ce bine arătați!"
Dumnezeu să te ierte, doctore! Când ajungi la el, zi-i că arată bine. O să te creadă cum te-am crezut și eu. Autosugestia este cum te voi păstra în amintire.
Se încarcă comentariile...
