Am mai făcut un majorat, al treilea...

tată, tați -- substantiv masculin

Bărbat care are copii; nume pe care i-l dau acestui bărbat copiii săi când i se adresează sau când vorbesc despre el ori pe care și-l dă el însuși când vorbește cu copiii săi. (dexonline.ro)

Trebuie să ies din dicționar și definiția dată acolo și să cobor în alt timp al vieții mele. Stă mult la birou. Este director și are multe sarcini. Este un om atât de blajin! Este singurul bărbat din familia mea. Îl iubesc mult de mică. Ne serbăm de Florii când el se declară bucătarul zilei gătind scrumbii și făcând un mega-fum. De ziua mea, după ce ne-a adus la toate ghiocei de 1 & 8 martie, doar mie, pe 9, îmi aduce frezii. Știe să glumească. Nu țipă. Îi place vinul. Își numește garajul "bibliotecă", iar clasicii din care "citește" sunt sticlele de vin poreclite "aliniatele" din care eu voi degusta de timpuriu. Dacă tatei îi plac, iar eu îl ador, atunci, … judecată simplă, sănătoasă. De la el moștenesc să hoinăresc pe urmele îmbietoare ale lui Dionis, dar și o doză mare de sarcasm. Face săpun la subsol și habar n-am cum mai respiră aerul ăla toxic. Citește și pe bune, mai ales cărți istorice și de acțiune.

Adoarme la filme, iar o dată, când s-a întors de pe o parte pe alta a zis ceva nostim, memorabil: „L-a prins?" și eu și sora mea am râs. Este de fel de la sat și asta a adus cu el când s-a mutat din Muntenia în Dobrogea. A plantat roșii, ardei iute, doi vișini, doi caiși, viță-de-vie și un tei. Habar n-am dacă l-a adus pe cel din studenție de la Iași, simbolic vorbind. Tata a fost autodidact. Și cu mulți frați care îi ziceau „nenea". Şi-a iubit mult mama căreia în toată copilăria mea nu îi spunea simplu, „mama" sau „bunica voastră", ci Contesa Marița. Am crescut cu o mamă care visa că este dirijoare la celebrul Concert de An Nou de la Viena și cu un tată care îi spunea mamei lui contesa. De fapt ambii mei părinți au trăit în sărăcie. Tata, după ce a făcut la seral facultatea de A.S.E, a fost repartizat în Dobrogea & la scurt timp numit director. Și chiar și atunci, în funcție, tatei nu i-a plăcut să fure, să mintă, să rănească. Dimpotrivă, le zicea celor angajați, multe dintre ele femei, să facă facultate că nu se știe „ce timpuri vin” când diploma de liceu poate să nu mai fie de ajuns, iar nouă, fetelor lui, ne zicea că nu învățăm pentru el, ci pentru noi.

Era stoic. Durerea era atacată așa, știind că va trece. Avea conexiunea cu satul lui, inexorabil sădită în firea lui. Îi plăcea fotbalul. Ținea cu Petrolul, iar eu eram stelistă. Când juca naționala, numai eu eram cu el în sufragerie. Când Steaua a câștigat marele trofeu de la Sevilia, am simțit ca toți românii o mare bucurie, dar parcă era și altceva, nu îmi dădeam seama atunci, era acea parte a vieții pe care nici el, nici mama nu apucaseră să o trăiască. Adică în tinerețea lor când se pot face alte alegeri. Și el și mama și-au dorit un băiat pentru că primul lor copil fusese o fată. Așa că eu am ajuns să fiu „băiatul” lui. Îmi zicea așa și nu mă deranja deloc. De fapt știu că m-a ajutat în viață. Îi ziceam „frate” și îmi spunea „soră”. Iubea muzica populară pe care o dansa în felul lui ușor stângaci, dar plin de joie de vivre. Avea o pasiune să învețe gândacii “să înoate”. Să pună multă sare în mâncare fără să guste dacă este sărată. Îi plăceau rimele puerile și câteodată și le făcea singur. Avea puține haine și mă punea să îi aleg cravatele. Ne lua cu mașina de la C.E.C. prin delegații în județ și în țară. Era foarte pontos. Și nu cred că l-am văzut vreodată să plângă, deși trist l-am surprins. Câteodată bea prea mult și eu eram delegată să îi vorbesc pentru că „pe tine te ascultă, Cătă, ești băiatul lui”. Și, clar, nu știam ce fac și îi lăsam bilete scrise de mână pe policioara de la baie. Cred că i-am lăsat 2-3.

Îi plăcea lumina naturală și, cum eu și sora mea mai mare dădeam jaluzelele în jos, el venea și ni le ridica și lumina ne orbea brusc. Când mama a murit, doar el a fost în pat cu ea. Când tata a murit, eu aveam un copil de câteva luni. Nu îi era frică de moarte, zicea mereu că se duce „pe aleea principală”. Se ducea la piață cu o pungă în care avea poze și cu cel de-al doilea lui nepot. Primul cântec de leagăn pe care l-am cântat băiatului meu a fost unul dintre favoritele tatei, de Gică Petrescu, „Du-mă, acasă, măi, tramvai”. Mereu a știut că mi-e greu printre străini. Cred că i-a fost și lui greu fără mine. Nu mi-a reproșat niciodată nimic. Mi-a scris puțin în perioada mea de studenție în S.U.A. Nu era obișnuit cu asta. Mă aștepta verile acasă. Dorul de ducă îl am și de la el și de la mama, numai că tata vrea să rămân cu picioarele pe pământ, iar mama cu capul în aer.

Am scris în cartea mea de debut în limba maternă că el a fost cel mai iubit dintre pământeni (pentru mine). Am publicat o droaie de când am plecat din România, am vorbit foarte mult despre mama și cancerul ei, dar despre tata, chiar și acum că fac majoratul fără el, tot nu am reușit să scriu cât m-a răvășit moartea lui în ajun de Crăciun. Corpul meu s-a oprit din lactație, iar eu am pierdut o parte din inima mea. Băiatul meu nu l-a cunoscut decât din ce i-am povestit și mi-a zis de câteva ori: „Îmi pare rău că nu l-am apucat. Părea un om bun". Tata m-a salvat când eram foarte mică și pe punctul să mă înec. M-a scos din apă. Cotrobăiam ceva prin adâncuri. Încă caut, apele sunt tulburi, iar în momente ca astea simt cum mă scufund. Aș avea nevoie de o vestă de salvare. Aș avea nevoie de părinți! Am mai făcut un majorat, al treilea: primul în 1993 (biologic), al doilea în 2010 (18 ani fără mama), al treilea azi.

Post-scriptum:

Fragment din O POVESTE FĂRĂ SFÂRȘIT

BĂRBAT TÂNĂR:

M-am născut în 1938,

cu un an înainte să înceapă al doilea Război Mondial.

…

Cât am fost la ai mei, lumea nu exista.

…

Cum adică cum?

Simplu:

eram la sat.

Tot universal meu era făcut din două capre

pe care le duceam la păscut,

gârla în care mă scăldăm,

mămăliga Contesei,

mai aveam rar câte o carte trecută din mână în mână

de la vecini la vecini,

ruptă și sleioasă

…

Am plecat de acasă pentru că din copilărie tălpile îmi ardeau.

…

Credeam că de la pantofii un număr

mai mic pe care tot nu apucam să îi schimb

…

că asta ar fi însemnat ca tata să aibă o pereche nouă

și eu pe a lui.

Când m-am urcat în tren, am crezut că amețesc și cad.

Ce viteză!

Totul fugea de sub ochii mei,

dar când m-am obișnuit cu trenul,

mi-am dat seama că de fapt personalul abia se mișca

…

și mai și mirosea!

…

M-aș fi dat jos din tren,

dar tot pantofii ăia vechi îi aveam și nu mai puteam.

…

Trebuia să schimb ceva.

La Iași era,

…

cum să explic??

Unul se naște orb

și deodată începe să vadă.

Cam așa era la Iași.

La facultate ne-au zis că putem învața

o limbă străină:

rusa sau franceza?

FRANCEZA!!!

Eram la Iași, student, aveam pantofi noi și:

“Comment ça va?”

“Voulez-vous lire un livre?”

“Voulez-vous aller au cinema?”

“Voulez-vous sortir boire un verre?”

“À bientôt.”

Se aude Charles Aznavour „La Bohème”. El va dansa. Vom vedea în paralel imagini cu Parisul (mai exact din Montmartre) și imagini cu Iașiul de unde a început lumea â nouă a acestui bărbat modest.

(Cât se aude încă muzică)

Dacă m-aș fi întors în sat la mine,

n-aș fi înțeles nimic.

Trebuia să continui.

Să văd cum se termină călătoria.

Ce atmosfera era la Iași!

Muzica și proiecția încetează.

Nu aveam bani de aruncat, dar puneam deoparte.

Să ieșim la terasă,

la un film,

să ne plimbăm prin parc la Copou

și așezăm pe o bancă.

Să uit de ulița prăfuită a satului,

deși dor de Contesa

mi-era de mi se făcuse gaură în inimă.

…

Nu mă puteam opri.

“Ça va?”

“Comme ci, comme ça”.

“Tout ira bien”.

Post-post scriptum: TE IUBESC, TATĂ, INFINIT!