Cine participă la FNT? Și cine aproape participă? A fi sau a nu fi o fantomă, este și asta o întrebare!
0Eram la școala primară, îmi aduc aminte și acum când m-am ridicat din bancă și m-am dus la tablă. Am pus mâna pe o bucată de cretă și am scris "da" sau "nu". Anterior îi lăsasem un bilețel în care îmi ceream iertare și o rugam să fie din nou prietena mea. M-am dus la loc și am așteptat.
Ea s-a ridicat din bancă, s-a dus la tablă, a pus mâna pe cretă și a scris un "da" așa de mare că inima mea aproape că mi-a ieșit din piept. Nu îmi dau seama, nu doar atunci, că-s extaziată pentru că mi-am recăpătat cea mai bună amică, nici mulți ani la rând de gestul meu, dar când o fac, la mii de kilometri de mine distanță, îmi dau seama că vorbele, fie când credem că sunt spuse "prea târziu" pot încă avea acel efect de a ne fi fost validate trăirile, de a nu fi perpetuu ignorați ca oameni, de a putea avea "closure" sau/și încheia un "capitol" din viața noastră, etc.
S-a făcut deja o săptămână de tăcere și ignorare. Totul a început când am rugat Editura Eikon care mi-a publicat Corp de teatru dacă pot participa virtual la lansare. Mi s-a dat un răspuns care pe moment mi s-a părut nostim, respectiv că scaunele în sală sunt așezate cu spatele la ecran, dar dacă nu mă deranjează asta, atunci vor reveni cu detalii.
Ce era să răspund? Am zis, "Da, e OK". M-am uitat la poza trimisă și scaunele nu erau nici bătute în cuie, nici sudate în podea. Am luat totul ca pe o provocare; în Zoom în timpul pandemiei am predat la un ecran în care nu știam ce fac studenții dincolo de el, așa că am acceptat să apar virtual la lansarea cărții mele așteptând să mi se dea detaliile, i.e., adică un link prin care să pot participa.
Nu doar că nu am primit acest link în timp util participării mele, dar nu mi s-a dat niciun răspuns de când am fost întrebată dacă sunt OK cu scaunele așezate cu spatele la spectatori.
S-a așternut tăcerea. Iar eu, pare-se, am de ales să tac și astfel amplific lipsa altora de bun-simț. Dar eu sunt pedagog. Nu am voie să tac. Eu sunt femeie. Nu am de ce să tac. Eu sunt o autoare a diasporei limbii române. Nu am lașitatea să tac.
Când taci, devii complice unei situații. De ce aș face-o?!
Nu doar că în anul 2024 a invita o autoare din diaspora virtual este ușor de făcut, dar editurile, organizatorii și partenerii festivalului trebuie să se organizeze a.î. să iasă ceva civilizat și echitabil, cu o expunere la fel pentru toți.
A publica o carte de teatru este foarte greu în țară (și nu numai). În România, mi s-a spus de multe ori că publicul nu citește piese de teatru, preferă poezii și romane. Apoi vezi statistici cât de puțin citesc românii , nivelul de analfabeți funcționali , unde stăm/pe ce loc suntem cu educația la nivel european , iar efectele de durată ale lipsei lecturii au apărut deja.
Nu mă miră. Dar mă întreb, de ce nu există teatru din școli? Nu doar la clase, ci și ca extracurricular activity. De ce nu există teatru la facultăți cu profil de predat diametral opus? După festival copiii/elevii vor citi tot doar „O scrisoare pierdută”, vor fi “evaluați” doar la tocirea intensă a materialului pentru a produce o notă în catalog, nu cunostiințe aplicate, de durată!
Am avut mereu soluții pentru aceste întrebări, dar nu am fost băgată în seamă. Soluții nu doar meseriașe & testate, activități pe care le fac de ani de zile la catedra americană cu studenții de la facultate (care doar 5 % sunt la Actorie!), soluții pe care de asemenea le-am pus la verificat și în viața "de zi cu zi". Și, ca să fiu și mai clară, soluții gratis sau cu buget modic! O altă scuză frecventă & penibilă care mi s-a tot dat a fost "Nu avem bani", ca să nu mai zic de eterna văicăreală, "România este în urmă rău!"
A publica teatru este de asemenea "greu" în țară pentru că editura riscă să piardă. Firește, fără campanii de promovare ți-ai făcut singur rău. Iar Festivalul Național de Teatru, cel mai mare de fel de acest gen din țară, cu spectacole, lansări, dezbateri, este momentul ideal ca editură să îți faci vizibilă cărțile publicate. Să faci tot posibil și imposibilul (!) să fii cât mai vizibil, agresiv, creativ, și să îți promovezi ce ai publicat, să chemi televiziunile, radioul, să ai o campanie aparte, făcută de tineri pe platformele lor sociale, etc.
Americanii, pe care nu cred că îi va întrece vreodată careva, sunt maeștri la marketing. Știu să vândă. Știu că publicitatea, campaniile ei, efortul de a face un produs să iasă la suprafață din sutele de mii de produse este ce le va asigura succesul, continuitatea & profitul.
A scrie în diaspora limbii române este un gest de iubire față de spațiul în care m-am născut din întâmplare. Puțini autori o fac direct. Nu vreau nicio cunună de lauri, vreau să mi se zică, "Ne cerem iertare". Pentru că nimeni nu și-a asumat ignorarea email-urilor mele date până cu câteva ore înainte de lansarea cărții pe 27 octombrie! NIMENI! Nici organizatorii, nici partenerii lor prin librăriile-gazdă, nici editura. Efect de fantomă, curat teatral!
Nimeni nu își asumă răspunderea de a nu fi fost în stare nu doar să mi se dea un răspuns la email-urile mele ("Când pot avea un Zoom link ca să particip?"), ci să zică, "Am greșit", vă putem oferi un interviu pe care îl vom publica și astfel veți putea vorbi post-factum despre lansarea volumului Corp de teatru. Că nu poți doar să vrei o scuză în timpurile noastre, ci vrei exact ce meriți: VIZIBILITATE!
Așa că pentru prima nedreptate mă întorc la glumă: Organizatorii FNT îl cheamă pe Shakespeare la festival. Ăsta zice, "Băi, nu pot. Mersi de invitație". Ăștia făcuseră deja afiș, "Hai, boss, că fără tine a fi sau a nu fi nu are noimă în teatru" și Will spune, "Nu pot. Sunt departe".
Organizatorii cu posterul tipărit în mână, cu Shakespeare mare cap de afiș, zic, "Dacă distanța este o problemă, se rezolvă. Vă trebuie o priză, un cablu, o conexiune la internet, ... Trimitem pe cineva să vă ajute". La care Shakespeare la a treia bere de dimineață zice enervat: "Nu pot să vin că-s mort! Am murit de secole!" Afișul începe să se rupă singur. Râde intens, maniacal, catartic! Râdem & noi cu lacrimi.
A două nedreptate este și mai bizară & greu de înțeles. Mi s-a spus că fiecare carte lansată trebuie să fie fizic în librării. Mi s-a părut absurd ca în zilele noastre când cumpărăm atâtea online această condiție să fie impusă autorilor. Routledge unde am publicat cartea Female Playwrights and Applied Interscetionality in Romanian Theatre nu are însă distribuție fizică în țară.
Știu și alte cărți scrise de autori români care au colaborat cu aceiași editură și au avut aceleași neplăceri. Însă acest subiect nu face parte din discuția pe care o deschid acum. Cartea se găsește pe www.amazon.com care livrează în România.
Problema este când unei cărți apărute la o editură din străinătate i se face vizibilitate, New Romanian Drama , fiind inclusă în maratonul lansărilor. Și atunci, îi întreb pe organizatori, de ce a mea a fost exclusă? Cum se explică discriminarea? De ce s-a făcut?
Se scrie extraordinar de puțin în engleză despre teatrul românesc. Se scrie și mai puțin despre teatrul scris doar de femei în piese care aduc în discuție un element-cheie al luptei de emancipare: intersecționalitatea. Publicul român a fost văduvit să aibă șansa să îmi cunoască munca. Aștept să o pot prezenta retroactiv la anul! MERIT!
Până atunci, prezentarea cărții așa cum am crezut că se va întâmpla. Răstunări de situație, teatral de-a dreptul și asta! https://fb.watch/vzMFWLyjVO/
Se încarcă comentariile...
