Vine Anul Calului de Foc. Și al Armistițiului?
0Pentru mulți, singurul lucru important privind războiul din Ucraina este să afle când se termină. Am o veste proastă: s-ar putea să trăim periculos aici, în estul Europei, mult timp de acum înainte. Dacă nu apare, între timp, vestea minunată a unui armistițiu.
M-am uitat puțin în urmă, la articolele publicate pe această platformă în ultima perioadă.
În multe am găsit cuvântul ”final”, cu referire la războiul din Ucraina.
Poate în prea multe.
Știu, răbdarea celor care scriu, cu atât mai mult a celor care citesc, este limitată, parcă nimeni nu mai înțelege de ce nu se termină odată acest război, căruia, după atât timp, i-am uitat, unii dintre noi, și motivele din care s-a stârnit.
Iar alții nu le vor ști niciodată.
Pentru mulți, singurul lucru important privind acest război este să afle când se termină.
Am o veste proastă: s-ar putea să trăim periculos aici, în estul Europei, mult timp de acum înainte.
Sigur, este posibil ca iarna care vine, și care se anunță mai rece decât precedentele, să fie un bun sfătuitor pentru cei care conduc destinele combatanților.
Iar anul viitor, nu pot prognoza când, să se decidă, ca în sport, că e nevoie de o pauză tehnică, de refacere a forțelor și discuții cu antrenorii.
Pentru că nu suntem în sport, i-am putea spune ”armistițiu”.
Armistițiile sunt uneori o soluție pentru lipsa de soluții, o înțelegere reciprocă a faptului că, dacă războiul continuă în forma curentă, el va fi distrugător pentru ambele părți.
Astfel că e de preferat să se găsească un surogat pentru victorie, pentru a permite celor doi combatanți principali să declare ce vor, desigur că ”noi am învins”, să-și tragă sufletul, să păstreze speranța.
Poate fi chiar de bine, uneori armistițiile încheiate pe bază de proces verbal se dovedesc la fel de durabile în timp ca o pace încheiată prin tratate serioase, cu giranți internaționali.
Dacă ar fi să ne luăm după calendarul chinezesc, 2026 va fi Anul Calului de Foc, anul în care se vor întâmpla evenimente importante.
Și, poate, ar fi bine să ne luăm după calendarul chinezesc, pentru că, în funcție de el, se aliniază, în ultima perioadă, multe din evoluțiile planetare.
Dar până anul viitor, să ne rezumăm la războiul de anul acesta.
Extrem de plictisitor ar spune cei pentru care niște săgeți pe hartă sunt mai palpitante decât lupta surdă din tranșeele Donbasului.
Un război ca o telegramă pe stil vechi.
A fost un an, 2025, în care s-au întâmplat mult, multe au rămas la fel. Stop.
Războiul de uzură a continuat, Ucraina a lovit Rusia în infrastructura sa energetică, Rusia a procedat la fel. Stop.
Diplomația a făcut un pas înainte și doi pași înapoi, primul mai mult de către SUA, cei pe direcția îndărăt mai mult de către UE și Rusia, Ucraina doar a întocmit minuta. Stop.
Anul 2025 a fost primul an în care armata ucraineană nu a mai reușit o ofensivă terestră, în 2022 au fost două (Harkov și Herson), în 2023 una (Zaporojie), în 2024 una (Kursk), în 2025 niciuna (mai sunt două luni, cine știe...). Stop.
În anul 2025, definiția victoriei pentru Kiev s-a schimbat de la ”vom reface integritatea Ucrainei” la ”vom provoca pierderi Rusiei până la punctul în care să fie obligată să accepte un armistițiu”. Stop.
Noua definiție despre victorie a impus schimbarea nevoilor de armament ale Ucrainei: mai puține tancuri, piese de artilerie, mai multe rachete și drone, multe, foarte multe drone. Stop.
Accentul războiului purtat de Kiev s-a mutat de pe operații terestre (cele prin care se eliberează teritorii) pe lovituri punctuale în adâncime (cele care pot să-l usture militar și economic pe invadator, dar cam atât). Stop.
Sigur că orice lovitură ucraineană de acest gen a fost urmată de o contralovitură rusă, și mai păgubitoare, asupra infrastructurii militare sau energetice, dar cine mai stă să calculeze consecințele ripostei? Stop.
Anul 2025 a adus pe agenda războiului o nouă ”armă decisivă”, racheta Tomahawk, echivalentul american al rachetei ruse Kalibr, probabil mai performantă decât aceasta din urmă, sigur, însă, cu mai multe probleme în utilizarea ei de către Ucraina. Stop.
S-a sperat mult și s-a obținut puțin, deocamdată Tomahawk va sta pe raft, pentru că un eventual transfer ar presupune o implicare directă a SUA în conflict, pe un spațiu care pare - cred că ați observat deja, la București e zarvă mare - a nu mai fi o prioritate pentru Washington. Stop.
Pentru a înțelege abordarea SUA, să procedăm la următoarea recapitulare: o altă ”armă decisivă” anterioară, rachetele ATACMS, mult mai ușor de dislocat, de lansat de utilizat și de produs, disponibile într-un număr superior Tomahawk, a fost transferată Ucrainei la nivelul a câtorva duzini (40, conform presei ucrainene). Stop.
Probabil, pentru Tomahawk, nu s-ar fi ajuns nici la jumătate, greu de crezut că ar fi putut influența ceva cu excepția relațiilor directe ruso – americane. Stop.
SUA a sprijinit Ucraina până sub nivelul unor lovituri decisive, Rusia a acceptat pierderile loviturilor ucrainene provocate cu arme americane știind că aici e limita, nici Washingtonul, nici Moscova, nu vor depăși acest nivel pentru a risca o confruntare directă. Stop.
În proces, Ucraina este cea care are orașele bombardate și fabricile distruse. Stop.
Atacurile ucrainene au produs pierderi estimate la 10% din capacitatea de rafinare rusă, contraloviturile ruse au distrus 60% din infrastructura energetică a Kievului, cu o lună înainte de venirea iernii. Stop.
Probabil, dezbaterea despre Tomahawk a fost mai mult pentru a putea provoca o negociere directă SUA – Rusia, parte a planului președintelui Trump de rezolvare a ”războaielor colaterale”, plan încă în derulare. Stop.
Stop. Și de la capăt. Alte câteva mesaje telegrafice despre războiul din stepă
Care pare că a încremenit de-a lungul unor linii neschimbate de doi ani. Stop.
Chiar și președintele Trump s-a ofuscat când președintele Zelenski i-a arătat recent, mult timp după odioasa hârjoneală din Biroul Oval, o hartă nouă, semănând izbitor cu una veche. Stop.
Dar războiul acesta, blocat în stepa Donbasului, are și punctele lui de interes, unde chiar se întâmplă să se miște aliniamente și oameni. Stop.
În aceste zile putem să ne uităm mai atent la două zone, aglomerația Pokrovsk – Mirnograd și orașul Kupiansk. Stop.
În prima are loc o reeditare a asediului din 2022 asupra orașelor Lisiciansk – Severodonețk, împreună având la pace undeva între 100.000 și 200.000 de locuitori, localități importante. Stop.
În consecință, bătălia pentru Pokrovsk este o etapă pregătitoare pentru cea care ar trebui să urmeze, probabil în această iarnă, pentru orașele Sloviansk și Kramatorsk. Stop.
După care, Donețk va fi sub control rus, ”perla coroanei” din cele patru regiuni anexate în 2022 fiind șlefuită la dimensiunile revendicate. Stop.
Orașul Kupiansk, erzaț capitala regiunii Harkov, este în afara revendicărilor oficiale teritoriale ruse, fiind în interiorul culoarului doi (Harkov, Dnepropetrovsk, Nikolaev Odessa) al Noii Rusii de pe teritoriul ucrainean. Stop.
Dacă orașul trece sub control rusesc, ceea ce pare a fi foarte probabil, războiul ar putea intra într-o etapă cu adevărat periculoasă pentru Kiev, discuțiile despre înghețarea conflictului pe actualele linii de contact fiind deja depășite. Stop.
Iar cele două zone de lupte intense fac parte dintr-o serie de șapte direcții pe care forțele ruse continuă să atace, e adevărat, cu viteza tancurilor ”țestoasă”, și să înainteze cu viteza amintită. Stop.
Pe lângă cele două zone, pot fi evidențiate direcțiile Liman, Seversk, Konstantinovka, Coridorul Guleaipole, Orehov, practic pe întreg frontul, la distanțe variind între 50 și 100 de kilometri, se mișcă vizibil linia de contact. Stop.
În jumătate dintre acestea se desenează ”pungi de foc”, raioane în care forțele Kievului sunt semi-încercuite (o barieră de drone completează cercul), existând pericolul ca în perioada următoare să se reediteze episoade precum asediul de la Azovstal. Stop.
Prin deplasarea frontului se depășesc aliniamentele întărite, crește spațiul de manevră pentru ruși, se îngustează cel pentru ucraineni. Stop.
Știu că pare nedrept pentru toți cei care sperau, încă mai speră, ca Ucraina să-și recâștige teritoriile, dar morala războiului - uneori chiar și arta lui - contrazice deseori etica relațiilor inter-statale. Stop.
Dar nimic nu e pierdut până când nu e pierdut, de aceea există aceste variante gri numite armistiții. Stop.
Din nou despre ”teoria victoriei”
De la retragerea de pe teritoriul regiunii Kursk, unde au pierdut resurse importante de oameni și echipamente, forțele ucrainene se află într-o defensivă permanentă.
A trecut un an și pe frontul terestru nu s-a schimbat aproape nimic.
Dar e liniștea de dinaintea Anului Calului de Foc, cel în care, destul de probabil, războiul va trage perdeaua, poate și cortina.
Atât Ucraina, cât și Rusia, sunt acum într-o cursă contra-cronometru pentru a obține o poziționare cât mai bună la acel moment.
Metoda e cam aceeași: provocarea de pierderi cât mai mari inamicului, nu numai în forță umană, unde a devenit din ce în ce mai greu să găsești la un loc concentrări de soldați și echipamente, cât în infrastructura energetică, feroviară, industrială etc.
Iar dacă ucrainenii și-au cam luat rămas bun de la perspectiva unei victorii militare propriu-zise, rușii încă speră că, la un moment dat, zăgazul frontului se va rupe și vor putea inunda cu câteva sute de mii de ”omuleți verzi” tot spațiul de la est de Nipru.
Pentru Ucraina, ”teoria victoriei” este obținerea armistițiului pe termen lung, cu cât mai puține pierderi teritoriale provizorii posibile, prin lovituri dureroase aplicate în adâncimea teritoriului rus.
Pentru Rusia, revendicările inițiale – știți, neutralitate, demilitarizare, denazificare ... – sunt tot acolo, peste ele s-a adăugat ”realitatea din teren”, dar prelungirea războiului este costisitoare și pentru Kremlin.
Pe toate planurile.
SUA a ajutat cum a putut strategia Kievului, prin sancțiuni noi la adresa Rusiei, simultan cu amânarea bruscă a negocierilor directe și închiderea canalului diplomatic împăciuitor de la Budapesta.
Amenințarea cu furnizarea rachetelor Tomahawk ar trebui citită, probabil, și în această cheie.
Timpul curge, însă, în favoarea unei singure părți, iar aceea nu e Ucraina.
”Teoria victoriei” este ca această victorie să nu aparțină inamicului, orice alt rezultat devenind interesant și acceptabil.
Cine va îndura mai bine – și cu cinci minute mai mult – toate provocările din această iarnă - frigul, lipsurile, distrugerile, pierderile umane, pierderile de echipamente, presiunea populației... - va culege, atunci când va veni primăvara, în Anul Calului de Foc, fructul dorit.
Cu gust dulce – amar, de armistițiu.
Se încarcă comentariile...
