VIDEO Cronică: „Sunt o babă comunistă”

0
0

În urmă cu doar trei ani, un sondaj realizat de CSOP în parteneriat cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Romanesc (IICCMER) arăta că 61% dintre români cred că regimul comunist a fost „o idee bună”.

Astfel, întrebaţi ce pot spune despre comunism, doar 27% au spus că este o idee greşita, 12% au preferat să nu răspundă, 47% au răspuns că a fost o idee bună, dar prost aplicată şi 14% că a fost o idee bună şi că a fost bine aplicată.

Românii tânjesc după un serviciu asigurat (10%), siguranţa zilei de mâine (8%), un trai decent (8%), egalitate socială (5%) şi un sistem bun (4%). Aspectele negative ale comunismului au fost, în viziunea intervievaţilor, lipsa de libertate (9%), dictatura (7%), sistem greşit (5%), teroare şi crime (2%) şi sărăcie (2%).

61% dintre români mi se pare un procent imens. Câţi dintre germani au regretat Germania nazistă la 20 de ani de la terminarea războiului? În absenţa unei analize judiciare şi a unei condamnări penale, tot ce ne rămâne este demersul personal şi cel artistic pentru a ne judeca trecutul.

Aceasta este tema cărţii lui Dan Lungu, „Sunt o babă comunistă”. Într-o evoluţie lentă, Emilia Apostoae îşi recuperează emoţional trecutul comunist, preferându-l prezentului postdecembrist, doar pentru a fi confruntată în final cu realitatea dură a acestui trecut. Starea de introspecţie a cărţii se apropie de romanul Gabrielei Adameşteanu "Dimineata pierduta", dar pe dos : în romanul Gabrielei Adameşteanu, eroina pendula între interbelicul distrus de comunişti şi realitatea comunistă opresivă, iar aici, Emilia pendulează între comunismul dispărut şi prezentul agresiv, capitalist, greu de acceptat.

Cartea lui Dan Lungu, „Sunt o babă comunistă” a fost şi rămâne un best-seller. Publicul cititor a fost cucerit de întoarcerile în trecut ale Emiliei care construiau, pas cu pas, o poveste despre nostalgie, despre relaţia cu memoria, despre schimbarea lentă de perspectivă. Încet, încet, în carte, ochelarii roz ai Emiliei nu mai pot masca, sau înfrumuseţa realitatea trecutului comunist, care include teama de secretarul de partid Dorofte, isteria cosmetizării atelierului în aşteptarea vzitei lui Ceauşescu sau dispreţul total faţă de resursele fabricii şi micile aranjamente ale Şefului. Conflictul interior al Emiliei se declanşează în urma discuţiei cu fiica ei care o acuză, revoltată, că este „o babă comunistă”. O discuţie, o provocare necesară narativ, căci, ceea ce urmează, nu este decât o punere sub lupa omului modern a realităţii din trecut a Emiliei. Interviul cu un reporter local o face şi mai nostalgică, până la dorinţa de a reînfiinţa atelierul. Orbirea ei este atât de mare încât îşi închipuie că ginerele sosit de peste ocean va investi în această iniţiativă. Emilia trăieşte o zbatere continuă, într-un efort financiar constant, nemulţumită de viaţa ei din prezentul post-comunist. Cartea are un ritm lent, cel al descoperirii personale. Este o descindere în trecut, un trecut care are mai multe faţete, pe unele Emilia le ridică în slăvi – camaraderie, isteţimea Şefului, umorul lui Nea Mitu - , ignorând în mod conştient nefirescul sistemului – capătă butelie în urma unei întâlniri cu securistul fabricii, vopsitul paturilor se face absurd, scufundând obiectele într-o baie enorma de vopsea, o risipă de neegalat etc.

Acestea erau gândurile mele în 2011, când mă întâlneam prima oară cu această carte. Ceea ce a ajuns acum, în 2013, pe ecran, datorită regizorului Stere Gulea este, însă, fundamental diferit. Filmul „Sunt o babă comunistă” a pierdut aproape tot ce constituia, după părerea mea, farmecul unei cărţi inteligente despre reevaluarea memoriei, în favoarea umorului, a comediei, a râsului imediat. A devenit un film despre supravieţuire, despre ieşirea din încurcătură, despre relaţiile de familie, iar partea de explorare a existenţei trecute a rămas doar un abur de culoare. E ca şi cum am fi pus în acelaşi pahar vinul roşu, vârtos şi aromat, maturat în butoi, al cărţii cu ţoiul de ţuică de prună, iute şi tare, al umorului de Bărăgan. A ieşit o comedie virulentă şi nu prea despre supravieţuirea în post-comunism.

Stere Gulea merge cu pelicula „Sunt o babă comunistă” pe traseul deschis de Mircea Daneliuc cu istericele „Patul conjugal” (1993) sau „Ambasadori căutăm patrie”(2003), şi continuată de Tudor Giurgiu cu firavul „Despre oameni şi melci”(2012). Acum regizorul ne oferă propria sa versiune a supravieţuirii în prezentul capitalist. Are, însă avantajul unei distribuţii fantastice.

„Nu ştiu cum e filmul, dar eu de un lucru sunt sigur, că actorii ăştia sunt foarte buni.” spune, pe bună dreptate, Stere Gulea după ce a fost întâmpinat cu aplauze la sfârşitul proiecţiei de avan-premieră de la Sfantu Gheorghe, în cadrul Festivalului Anonimul. „Când am început să lucrăm personajele acestea pe care într-un fel, la început, le priveam de sus, am început, încet, încet să le îndrăgesc datorită lor.

După propria mărturisire, Gulea şi-a făcut cu grijă castingul, evitând, după cum recunoaşte singur, greşelile anterioare (se referă oare la distribuţia din „Week-end cu mama, unde Medeea Marinescu – mama părea mai degrabă sora Adinei Popescu decât mama ei?). Încă de la început a avut-o în vedere pe Luminiţa Gheorghiu pentru rolul Emiliei, dar filmul a prins contur abia când l-a distribuit pe Marian Râlea, nedrept de puţin folosit de cinematografia română, în rolul lui Ţucu, soţul Emiliei. Regizorul vorbeşte animat despre starea unică pe care a avut-o când a intrat în repetiţii cu distribuţia aleasă. „Marian are acea generozitate şi discreţie \a actorilor mari\. El îţi ridică la plasă.” „Este o chimie care a funcţionat între actori. Lucrurile acestea se simt. Poţi da indicaţii, dar dacă ceva nu iese din el, în deplin acord cu el, cu starea lui, din relaţia lui orice spui nu e de ajuns.

Memorabilă este minunata Valeria Seciu, care revine pe marele ecran într-o apariţie elegantă, subtilă, dar totuşi plină de vână în rolul doamnei Stroescu, croitoreasa căreia comunismul i-a închis drumul către arte din cauza dosarului. Fiica Emiliei este frumoasa Ana Ularu, angulară şi neliniştită, căreia străinătatea pare să îi fii conferit un plus de ADHD, furtună şi briză răcoroasă în acelaşi timp. Efervescente şi pline de viaţă, Anca Sigartău (sora Emiliei) şi Tania Popa(Aurelia) aduc o veselie realistă filmului. E memorabilă scena în care Emilia (Luminiţa Gheorghiu) încearcă să împrumute bani de la sora ei (Anca Sigartău), iar aceasta înceracă să îi vândă diverse gadget-uri inutile, precum un ventilator roz care pulverizează apă.

Actriţa Ana Ularu, de la "Familia Borgia" la "Sunt o babă comunistă"

Temele filmului se amestecă şi nici una nu preia conducerea narativă. Avem de-a face când cu nostalgia personajului principal, dar flash-back-urile sunt prea scurte pentru a ne permite să fim cu adevărat nostalgici, când cu lupta sa pentru a supravieţui în România de azi, memorabil fiind trocul ţuică pe mere, care defineşte „cumpărăturile” lui Ţucu (Marian Râlea), când cu explorarea relaţiei mamă-fiică, o relaţie în care mama este gata să sacrifice tot pentru a-şi salva fiica, stabilită în Statele Unite, de eşecul financiar.

Dar cui îi trebuie coerenţă, când există râsul?! Iar filmul lui Stere Gulea este amuzant, înduioşător şi tandru. El însuşi mărturiseşte că la filmări, Luminiţa Gheorghiu, cu care a lucrat în 1987 la „Moromeţii”, îi spunea „Măi, Stere, eu credeam că umorul venea de la Victor \adică Victor Rebengiuc\ la Moromeţii, dar văd că şi tu ai umor.”

image

Drumul de la carte la ecran nu a fost uşor. Prima variantă de scenariu era semnată de scriitorul Lucian Dan Teodorovici şi a adus companiei de producţie MediaPro finanţarea CNC. Cu un regizor de valoare, precum Stere Gulea, cu punctele câştigate prin prezenţa la festivaluri a filmului lui Cristian Nemescu „California Dreaming, unfinished” MEDIAPRO nu a avut nici o problemă să îşi asigure finanţarea CNC în 2007. Pentru cine nu este familiar cu procesul de selecţie CNC, trebuie spus că şansele unui scenariu, oricât de bun, de a câştiga finanţare sunt aproape nule dacă nu are ataşate atât un producător/casă de producţie cât şi un regizor, ambii „cu puncte”, puncte obţinute din participări la festivaluri internaţionale, precum şi din premii. Cu toate acestea, procesul de finanţare nu a fost unul uşor, în parte şi datorită rescrierii continue a scenariului la care regizorul afirmă că ar fi lucrat mai mult de trei ani. Dar filmul trebuia început, căci expirau cei cinci ani răgaz acordaţi de CNC. Altfel se pierdeau banii. „Cu două luni înainte de filmări, povesteşte cineastul, mi s-a spus – ăştia sunt toţi banii. Accepţi sau nu accepţi. Şi am făcut filmul în 24 de zile de filmare.”

image

Cu toate că finanţarea a fost mică, acest lucru nu se simte în film, imaginea vie, vibrantă, în tot cu filmul, este semnată de vechiul colaborator al lui Stere Gulea de la „Moromeţii”, Vivi Drăgan Vasile. Doar secvenţele de flash-back în comunism ale Emiliei, filmate într-un alb-negru ars, readuc ceva din lumina pârjolitoare a trecutului, din metafora memoriei.

La avanpremiera de la Festivalul Internaţional de Film  „Anonimul”, de la Sfantu Gheorghe, pelicula „Sunt o babă comunistă” a fost îndelung aplaudată, iar publicul a râs la toate bancurile şi situaţiile paradoxale din film, s-a bucurat de perspectiva lejeră oferită de regizor asupra prezentului, s-a identificat cu zbaterea personajelor aflate în această tranziţie economico-socială amestecată şi interminabilă. Stere Gulea a fost şi el, emoţionat de primirea caldă şi, mai direct ca de obicei, a profitat de ocazie pentru a-şi exprima nemulţumirea faţă de slaba finanţare a proiectelor cinematografice şi a-i lăuda pe mai tinerii săi colegi de breaslă. „Cei din generaţia tânără aduc premii, iar politicienii şi directorii se mândresc cu ele. Dar banii sunt tot mai puţini. Pe de o parte ieşim cu felicitări, pe de altă parte ne doare în cot. E o perioadă fastă pentru cinematografia românească. E un flux continuu, nu numai din generaţiile anterioare. Vin oameni tineri, talentaţi.”

În ceea ce priveşte aşteptările mele personale de la această ecranizare, mi-aş fi dorit ca un regizor de calibrul lui Stere Gulea să încerce, ocazie unică, să înţeleagă în profunzime rădăcina nostalgiei pentru comunism a Emiliei, dar şi a noastră ca popor, să îmi explice, poate, acel 61%, să demonteze mecanismul sistemului aşa cum a făcut-o, atât de bine şi subtil, în „Moromeţii”. M-aş fi bucurat ca regizorul să prindă, asemeni partenerilor lui Marian Râlea pe platou, mingea ridicată la plasă de scriitorul Dan Lungu prin romanul său „Sunt o babă comunistă” şi să primească provocarea lansată de carte - cea a explorării nostalgiei pentru comunism şi, mai ales, a trezirii la realitate.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite