Mohoreala salvează siropeala

„În vizită la domnul Green" de Jeff Baron este cea mai recentă premieră a Teatrului Evreiesc de Stat. Domnul Green(Virgil Ogăşanu), un văduv new yorkez se trezeşte în apartamentul său din Manhattan cu modernitatea – Ross Gardiner (Tudor Istodor), un tânăr corporatist obligat printr-o decizie judecătorească să îi poarte de grijă temporar bătrânului.

 Întâlnirea şi diferenţa de mentalităţi nu se rezolvă imediat, ci în etape amuzante, de descoperiri ale punctelor comune, amândoi sunt evrei, şi ale  punctelor nevralgice, Gardiner este homosexual, respins, renegat şi dispreţuit de proprii părinţi de o mentalitate similară cu cea a dlui Green.

Piesa într-un act are o construcţie clasică, solidă, cu schimburi de replici amuzante născute din exploatarea diferenţei dintre generaţii şi stiluri de viaţă, şi nu îşi propune să fie mai mult decât o comedioară amuzantă, pe un subiect care pare să fie încă de actualitate în New York – acceptarea şi recunoaşterea în interiorul unei comunităţi a homosexualităţii unuia din membrii. Mizanscena corectă (regia Erwin Şimşensohn) slujeşte şi ritmează accentele comice, adăugându-le o paletă sentimentală prin proiecţiile de fotografii alb-negru din fundal şi muzică (A.G. Weinberger).

Textul piesei s-a bucurat de un semnificativ succes internaţional (are chiar propriul website - http://www.visitingmrgreen.com/), montat de mai mult de 400 de ori în peste 40 de ţări, deoarece oferă o partitură de duo solidă, mai ales pentru actorul vârstnic. Iar spectacolul de la TES nu face decât să consfiinţească aceasta - Virgil Ogăşanu ţine scena cu un personaj complex, care ni se relevă agale, strat cu strat, capabil să găsească în sufletul său iertarea şi acceptarea. El intră imediat şi cu uşurinţă în pielea bătrînului văduv arţăgos şi recalcitrant, care refuză constant ajutorul propus de mai-tânărul Istodor. Acesta, însă, îşi găseşte cu greu cheia şi nuanţele personajului propriu şi pare, cel puţin în primele scene, să aibă un unic palier interpretativ – revolta.

Este de amintit scena în care domnul Green ascultă scrisoarea de la fiica sa, primele veşti pe care le primeşte de la aceasta după mai bine de zece ani în care el însuşi o renegase şi izgonise din minte şi suflet şi în care actorul aduce un amestec de interpretare la limita lacrimilor cu o simpatică revoltă a orgoliului neînduplecat. Cu toate că un asemenea partener îi mai dă şi lui credibilitate şi ridică sus ştacheta, Istodor mai are încă multe nuanţe de construit pentru a da o viaţă credibilă personajului său, poate un plus de sensibilitate, de curiozitate, o gradare şi diferenţiere a revoltei.

Concepţia regizorală solidă şi corectă, iar momentele de respiro ale textului sunt umplute cu proiecţiile pe fundal, unde în loc de peisaj de cărămidă newyorkeză apar fotografii alb-negru care ţin loc de flash-back-uri emoţionale. Acest plus de sentiment, uneori exagerat de alegerea instantaneelor fotografice - imagini precum cea a doi bătrânei mergând înlănţuiţi prin lume, sau cea a unei fetiţe de vârsta grădiniţei îmbrăţişându-şi tatăl, este amplificat de muzica lui A.G. Weinberger. Din fericire mohorala agresivă a lui Ogăşanu nu ne lasă să ne înduioşăm nici prea mult timp, nici prea tare de duioşia siropoasă a instantaneelor.

„În vizită la domnul Green" îşi propune, şi se ţine de cuvânt, să fie o piesă  lejeră, amuzantă, o mini-confruntare între modernitate şi tradiţie, care, mai mult ca sigur, îşi va bucura publicul, atât pe admiratorii lui Virgl Ogăşanu, pe fanii lui Tudor Istodor cât şi pe spectatorii obişnuiţi ai TES.