Vandalismul cultural şi apusul libertăţii în apus

Statuie a unui negustor de sclavi britanic, aruncată în apă la Bristol Foto Profimedia

E vandalism cultural? I se potriveşte noţiunea lui Turgheniev, de nihilism? Cum e de cotat distrugerea de statui de personaje istorice cu biografii, azi, „câh“? E de acceptat în numele progresului? Şi ce risc implică?

Când talibanii au aruncat în aer giganticele statui budiste la Bamyan s-a auzit un prelung vaiet. Pe drept oripilată, lumea civilizată s-a unit intr-un răsunător protest universal. Talibanii credeau că fac „bine“, în raport cu propria credinţă, rău ultragiată de orice semne de presupusă idolatrie. Când protejaţii lor, teroriştii al Quaida, au demolat cu deturnate avioane pline de pasageri turnurile gemene de la New York, comiţând şi alte crime, soldate cu mii de morti, superputerea şi-a schimbat din temelii politica internă şi externă. 

Prelungi tăceri politic corecte însoţesc azi, în mediile care ar trebui să protesteze, evacuatul din cetate al unor cărţi sau filme clasice, precum "Pe aripile vântului". Dărâmatul public de monumente şi distrusul de opere de artă, de lăcaşuri religioase şi vestigii de cultură, de repere ale memoriei şi ale istoriei nu sunt fărădelegi noi. Şi n-au fost mereu opera unor islamişti. Spre a-şi eterniza numele, scăpându-l de condamnarea la veşnică uitare, Erostrat s-ar fi fixat, potrivit legendei, în memoria culturii universale, printr-un act de un catastrofal iconoclasm. În anul 356 înaintea erei noastre, egolatrul ins ar fi incendiat şi distrus templul zeiţei Artemis, imolându-se, potrivit unei legende, împreună cu una din cele şapte minuni ale lumii. 

Vandalii contemporani

Azi, nimicitul de cultură, de artă, de istorie şi de memorie nu mai are loc undeva departe, la adăpost de fotografi şi la distanţă de postmodernitatea "iluminată". În numele progresului şi al combaterii unor revoltătoare tare, maladii, ideologii şi teorii ca antisemitismul, sau rasismul, se revendică în talk-showuri, se reclamă în curţi de justiţie, se cere în docte intervenţii la radio şi tv şi se propune în sofisticate articole de presă. Ori se execută, pur şi simplu, în vest, în văzul lumii, sub ochii cameramanilor amatori şi profesionişti, fiind opera unor gloate compuse nu în ultimul rând din "millennials" şi "postmillennials", tineri abulici, sau, după caz, furioşi, de regulă născuţi, crescuţi şi educaţi, teoretic, în civilizaţia iudeo-creştină. În state de drept. Şi în democraţie. 

Oare ce-i mână la astfel de fapte? Cât de justificate sunt ele? Cât de greu să fie oare să li se înlocuiască "fructele mâniei" cu poame ale înţelegerii faptului că e net mai greu, mai dureros şi mai bine să lupţi, să construieşti şi să creezi, decât să vandalizezi.

Mobilul agresiunilor

Ne repugnă azi, din adâncul sufletului, negoţul de sclavi. Urâm pe drept, dacă nu suntem pervertiţi moral, degradarea omului prefăcut in marfă, de către oameni care se degradează şi pe ei inşişi ori de câte ori îi tratează pe alţii ca şi cum n-ar aparţine umanităţii, ci regnului animal, sau ar fi, pur şi simplu, obiecte. Ne indignează pe bună dreptate dispreţul sau ura generate de diferenţe de culoare ale pielii. Rasismul ne apare azi ca o enormitate intelectuală şi ca o abjecţie morală, ca o lezare a ceea ce e mai sfânt şi mai înălţător în om. 

Pare deci de înţeles ca nu puţini să considere o provocare existenţa, în spaţiul public, a unor statui înfăţişându-i pe niste foşti negustori de sclavi. Aşa era, la Bristol, cea dedicată marelui filantrop Edward Colston, un prosper negustor care nu s-a rezumat să participe, acum aproape patru veacuri, la ceea ce azi, altfel decat în epocă, ne apare clar ca ticăloşia comerţului cu robi africani, ci a făcut şi enorm de mult bine urbei sale. În spitalele, şcolilele şi azilele căreia şi-a pompat substantiale părţi din avere.

Faptele bune n-au salvat sculptura reprezentându-l. Lucrarea s-a văzut smulsă de pe soclu, târâtă spre apa râului Avon şi scufundată la doar o sută de kilometri de Stratford, oraşul natal al lui Shakespeare. 

Cine sunt călăii statuii? Tineri protestatari revoltaţi de genunchiul alb ţinut aproape nouă minute de către un poliţist american pe grumazul negru al recent înmormântatului George Floyd, un urmaş al sclavilor traficaţi până în secolul XIX inclusiv de Colston. Şi scandalizaţi de biografia lui.

Nici statuia învingătorului nazismului n-a scăpat de obscenităţile unora din demonstranţii britanici. S-au găsit protestatari să urineze pe statuia londoneză a celui rămas ani la rând singurul lider apusean dotat cu temeritatea şi capacitatea de a-i ţine piept lui Hitler. Sinistrul erou suprem al naziştilor, iar azi al suprematiştilor albi, al rasiştilor şi antisemiţilor radicali, s-a şocat văzându-şi gripată mândra Luftwaffe şi eficienta maşinărie de război care cucerise, anterior, Europa. Le-a venit de hac Royal Air Force a lui Winston Churchill, în Bătălia Angliei, prima victorie aliată înaintea înfrângerii definitive a liderului totalitar german.

Maniheism contemporan

Dar n-a crezut şi Churchill, cândva, la fel ca majoritatea covârşitoare a compatrioţilor săi, în superioritatea alor săi, a imperiului britanic, a englezilor, a rasei albe? A crezut. Dar a înţeles concomitent ca nimeni altul înaintea sa, în timpuri moderne, preeminenţa şi valoarea reală a democraţiei. Al cărei inubliabil campion a fost. Ei si? Extremismul, vanitatea, egolatria şi nihilismul, ca şi ura pe democraţie şi pe civilizaţia occidentală n-au timp de nuanţe şi judecăţi diferenţiate. Extremismele şi colectivismele hrănite de excesul apusean de libertate se roagă la Maniheu. Şi văd lumea în alb şi negru. Or, Churchill era alb. Încât faptele sale trebuie, din unghiul maniheilor, să fi fost "negre". 

E, ca atare, inutil, probabil, să li se explice iconoclaştilor - în mare parte tineri rău dezorientaţi şi millenials perpetuu ofensaţi - de ce e bine să se coboare de pe piedestal statuile unor lideri totalitari, ucigaşi în masă şi figuri de proră ale câte unui cult al personalităţii. Şi de ce e totodată rău să se nimicească, oricât ar părea de detestabile, valori şi opere de artă, vestigii de cultură, repere ale memoriei şi monumente religioase. Ori, vorba lui Orwell, să se rescrie istoria, întru satisfacerea intereselor de moment ale unor dictatori. 

Dar trebuie oare cruţate şi sculpturi care continuă să-i jignească pe urmaşii victimelor sufocate de intoleranţa din trecut? De pildă blasfemicul basorelief medieval cu "scroafa evreiască" sluţind biserica din Wittenberg, oraşul antisemitului Martin Luther?

Întrebarea nu e atât dacă se poate şi trebuie rejudecat trecutul prin prisma actualităţii. E clar că e posibil şi uneori chiar trebuie. Dar e recomandabil să contribuim la dezorientarea axiologică a unor generaţii de tineri oricum serios debusolate, neamendând sever opţiuni, creaţii şi personaje istorice ale căror statui, lăsate cum sunt, ar putea fi interpretate ca validare publică a unor valori abominabile?

Despre limite 

O întrebare e: unde ne-am opri? Am ajunge să luăm barosul să distrugem statuia lui David pentru că biblicul rege şi-a trimis soldatul credincios la moarte, ca să-i fure soţia? Aruncăm în aer Roma? Sau Florenţa, doar pentru că, aşa doldora de artă cum este, a fost cetatea unor sângeroşi tirani? Să fim serioşi. 

Prietenul meu de culoare, Ali Elsiddig, care şi-a pus, pe drept, o întrebare similară, e de părere, constructiv, că "aceste statui nu trebuie distruse, ci mutate în afara spaţiului public, la rigoare în curtea unor instituţii" pe care le-au suţinut modelele lor. Adnotări pe soclu n-ar fi, în opinia lui, de ajuns. 

Un tribunal german a hotarât recent altfel în chestiunea oribilului basorelief antisemit de pe faţada bisericii din Wittenberg. Curtea a autorizat păstrarea sinistrei scroafe "evreieşti" unde se afla de secole, pe faţada bisericii, dar în preajma unei plăci plasate de curând, la baza ei, care contextualizează mârşăvia antievreiască şi trimite la Holocaust, consecinţa cataclismică a iudeofobiei.

Comentând acest verdict am favorizat ideea plăcii lămuritoare şi am evidenţiat, într-un articol intitulat Porcăria scroafei evreieşti, importanţa, întru blocarea amneziei, a contextului original al unor controversate sculpturi. Am mai scris că resping categoric orice tentativă de reşapare şi restaurare convenabilă, dar falsificatoare a istoriei. În opinia mea, asemenea demersuri îl infantilizează pe om, nerecunoscându-i capacitatea de a se informa şi de a judeca drept şi responsabil. Cred, în schimb, în învăţarea istoriei şi într-o memorie vie.

Dar tocmai cea din urmă îi deranjează pe tirani. Şi pe cozile lor de topor. Sunt convins că, la lucru, în darâmarea pasămite spontană, în fapt premeditată, ilegală şi nedemocratică, de statui, nu e antirasismul. Care nu e avantajat defel de pângărirea monumentului consacrat unui promotor al democraţiei (şi al Europei unite) de anvergura lui Winston Churchill.

Se manifestă, în schimb, în asemenea vandalizări, un impuls nihilist inoculat unor tineri dezabuzaţi şi perplecşi, înfricoşaţi de complexităţile lumii moderne, prostiţi de un secol de educaţie inadecvată şi transformaţi, ca atare, în pradă uşoară pentru newspeak-ul extremist al tuturor ideologiilor totalitare.

Între ele se numără şi doctrina extremei stângi, "salvaţionistă", ca stalinismul creator de Gulag. Ca islamismul. Şi ca nazismul care, înainte de genocid, obişnuia, în numele salvării neamului, să ardă cărţi pe rug.  Or, învăţătura demolatorilor de statui e din aceiaşi specie. E întemeiată pe ură de sine, e liberticidă şi tinde, mai degrabă decât să aducă pacea, să instaureze tiranii colectiviste, provocând, după hecatombe culturale, noi şi ample vărsări de sânge.

Petre Iancu - Deutsche Welle