Exclusiv Cine ar fi capabil să preia din responsabilitățile SUA, dacă americanii se retrag din NATO. „E în măsură să garanteze securitatea României”

Istoricul Tasin Gemil explică, într-un interviu pentru „Adevărul”, de unde ar putea Europa și România să primească mai multă susținere dacă SUA vor decide să se retragă din NATO. În opinia sa, riscurile există acum la tot pasul, iar tensiunile, inclusiv în rândul aliaților, riscă să degenereze.

România ar fi ajutată de Turcia, în cazul unui atac rusesc. FOTO: Shutterstock

Fostul șef NATO, Anders Fogh Rasmussen, a avertizat vineri seară că NATO riscă să se dezintegreze și a afirmat că europenii trebuie să găsească urgent o cale să se poată apăra și singuri, în caz de necesitate. Afirmațiile sale vin după ce anterior Marco Rubio a transmis o nouă săgeată otrăvitoare către aliați, avertizând țările care nu au lăsat SUA să le utilizeze bazele militare, dar mai ales după ce la finele săptămânii trecute SUA au anunțat că vor retrage 5.000 de militari din Germania și Spania. Dacă puteri precum Franța și Germania nu se simt amenințate direct de o retragere americană, statele din Est sunt cele mai vulnerabile. Întrebarea e cine ar putea prelua măcar o parte din responsabilitățile SUA, în cazul în care americanii fie se retrag din NATO, fie își reduc și mai mult contribuția, dar mai ales cine ar putea garanta securitatea României. Politologul și istoricul Tasin Gemil ne va explica ce soluții disperate poate găsi Europa.

Adevărul: Tot mai mulți analiști atrag atenția că România ar trebui, în actualul context, să strângă cât mai mult relațiile cu aliații europeni din apropiere, Turcia și Polonia. Credeți că România a înțeles pe deplin acest avantaj sau continuăm să privim strategic doar spre Vest, dar ignorând potențialul „ancorei” de la Ankara?

Tasin Gemil: Cred că România este conștientă de multă vreme, mai precis după Primul Război Mondial, de însemnătatea relațiilor cu Turcia. Ambele state au văzut atunci mai limpede decât înainte că au interese comune, cel puțin în Balcani și Marea Neagră. Dar apartenența României la NATO și UE a dat conducătorilor ei, pe bună dreptate, o mai mare încredere în potența partenerilor occidentali. Numai că, în ultima vreme, odată cu războiul din Ucraina și mai ales în condițiile războiului din Iran, mai bine zis din Orientul Mijlociu, datele problemei s-au schimbat și se schimbă rapid. Recentul Forum Diplomatic de la Antalya a reliefat poziția tot mai proeminentă a Turciei nu numai în Caucazul de Sud și în Asia Centrală, ci și în problematica Asiei de Sud și de Vest, care sunt tot mai detașate de Occident, inclusiv și îndeosebi de SUA. Este cât se poate de fezabilă ideea unei coaliții de tip NATO în Orientul musulman, în care rolurile principale cred că vor fi deținute de Turcia și Pakistan. Între cele două țări există de mult o alianță politică și militară trainică. Amenințarea și agresiunea Israelului, susținute de SUA, duce în mod necesar la strângerea rândurilor în lumea islamică. România trebuie să-și realinieze urgent interesele și relațiile în funcție de aceste schimbări rapide, ceea ce nu înseamnă desigur îndepărtarea de Occident.

Dacă e să stabilim o axă strategică București – Ankara, vedeți posibil să o dezvoltăm pornind de la actualul parteneriat și mergând la „Garanție de Vecinătate”?

Nu știu ce se înțelege exact prin „garanția de vecinătate”. Eu cred că este suficient parteneriatul strategic și alianța în NATO dintre cele două țări, plus declarațiile de la cel mai înalt nivel de prietenie și cooperare strânsă dintre ele. Desigur nu este rău să se încheie și alte acorduri de cooperare pe obiective speciale, care de fapt există.

Turcia e în expectativă

Am văzut de curând o serie de declarații interesante ale ministrului de externe turc Hakan Fidan despre ce ar trebui să facă NATO în cazul în care SUA se vor retrage din alianță sau pur și simplu americanii vor retrage un număr mare de soldați din Europa. E pregătită Turcia să-și asume un rol mai important în cadrul NATO? Vor ceilalți aliați să se bazeze mai mult pe Turcia?

Cred că Turcia se pregătește de mai multă vreme pentru o asemenea eventualitate, mai precis pentru situația în care ar fi pusă în afara NATO, așa cum nu puține voci cu rezonanță din Occident au cerut și cer în continuare. Mentalitatea cruciată și islamofobia sunt încă dominante în multe cercuri guvernamentale și partide politice din Apus, Turcia fiind singura țară musulmană din cadrul acestei organizații. Eu cred că SUA vor continua să fie în NATO, altminteri ar fi lipsită de garanția politico-militară a Europei occidentale și centrale, ceea ce nu își poate permite. Și, ce va face SUA în afara NATO? Va renunța la influența și, în multe locuri, la controlul asupra țărilor europene? După părerea mea, este exclusă o asemenea variantă. Nici o mare putere din istorie nu a renunțat de bunăvoie la sfere de influență și dominație. Dimpotrivă! SUA au cheltuit mult pentru NATO, pentru că organizația a fost creată de la început pentru apărarea poziției americane în Europa de vest, ceea ce însemna bararea influenței și puterii sovietice (comuniste). Nu a fost nicidecum un act de binefacere și nici de bunăvoință, ci doar un calcul de interes politico-strategic. Turcia a fost admisă în NATO tot cu scopul politico-strategic de a bara extinderea sovietică în Orientul Apropiat și Mijlociu. Rusia nu are puterea URSS și, deci, pericolul nu mai există și, ca urmare, NATO poate să dispară. Este o judecată simplistă, ca la gura șanțului. Se ridică o nouă mare putere, China, care cred că depășește deja cu mult ceea ce a fost URSS. Nu este exclusă o megacompetiție Europa-Asia. Am afirmat cu 35 de ani în urmă, într-o selectă adunare de la Ambasada României de la Bruxelles, că „Asia vine peste Europa”. O reafirm acum și cu mai multă convingere.

Cred că Turcia poate să-și asume un rol mai important în NATO, tot în privința Orientului Apropiat și Mijlociu, la care se adaugă acum și poziția ei în Asia Centrală musulmană și turcofonă, care este o zonă de contact direct cu China. Cred că Turcia are o importanță mai mare acum pentru NATO decât înainte, dacă avem în vedere și funcția ei de garantă a securității Mării Negre și a Peninsulei Balcanice. Se așteaptă acum chiar o responsabilitate mai mare din partea Turciei pe flancul de est și nu numai. Turcia dispune de o forță militară redutabilă. Apropiatul Summit NATO de la Ankara cred că poate fi o bună ocazie pentru reîntărirea organizației. Miza este participarea președintelui SUA la această reuniune. El a fost prezent la toate summiturile NATO, dar acești președinți nu erau ca Donald Trump!

Ce poate face Turcia pentru România

Ce poate și ce nu poate face Turcia pentru România și NATO? Ce ar putea face România, NATO și UE pentru Turcia și ce nu pot face?

Așa cum am mai zis, Turcia este în măsură să garanteze securitatea României și să aibă un rol major în apărarea flancului estic al NATO. România, la rândul ei, cred că ar putea coopera mai strâns cu Turcia pe Marea Neagră și în Balcani. NATO și UE ar trebui să renunțe la dublul standard când este vorba de relațiile cu și dintre Turcia și Grecia. Aceasta din urmă vrea să profite de împrejurări și a început să amenințe direct Turcia în problema insulelor egeene, având în spate și susținerea declarată a Franței. Situația a impus apropierea Turciei de Spania și de Iran. Iată că apar probleme în NATO nu numai din cauza lui Trump. Se pare că Turcia nu mai crede în garanțiile de securitate ale NATO, de vreme ce - potrivit unor informații neconfirmate oficial – ea lucrează la planul de adăpostire a arsenalului său balistic sub munți, după modelul iranian. Israelul se pare că depășește orice măsură când amenință direct Turcia cu invazia militară.

O altă chestiune este prea lunga așteptare a Turciei la porțile Europei (din 1959), care ar trebui să sfârșească prin acceptarea ei în UE, în cel mai scurt timp posibil. Aseară (04.05.2026), președintele Erdogan a transmis un mesaj categoric Occidentului, în primul rând UE, afirmând că a trecut vremea în care Occidentul se folosea de Turcia când avea nevoie de ea și apoi o dădea la o parte. A venit vremea – a atras atenția Erdogan – ca UE să aibă mai multă nevoie de Turcia, decât Turcia de UE. Nu aș fi foarte surprins dacă Turcia și-ar retrage cererea de aderare la UE, ceea ce însă nu cred. Se pare că asistăm la o reapropiere a Turciei de SUA. Vom vedea mai bine în iulie, dacă președintele Trump va veni la Ankara. România a susținut și susține fără rezerve demersul european al Turciei.

Cum ar putea arăta un mecanism de cooperare militară bilaterală România-Turcia care să nu depindă exclusiv de birocrația de la Bruxelles? Este fezabilă o „clauză de sprijin reciproc” mai specifică pentru bazinul Mării Negre?

România și Turcia au avut un tratat de alianță, încheiat în 1933. În primul articol al acestui tratat se declara solemn că „există și va exista o pace inviolabilă și amiciție sinceră și perpetuă între Regatul României și Republica Turcia și popoarele lor”. Deci, teoretic, această „amiciție perpetuă” continuă și acum. De altfel, de atunci, din 1933, și până astăzi nu a existat vreun conflict militar sau politic între cele două țări. Fără îndoială, România și Turcia pot să încheie orice fel de acord între ele, care nu afectează statutul României de stat membru UE. Turcia dispune la ora aceasta de cea mai puternică forță militară maritimă din Marea Neagră. Flota militară a Ucrainei a fost distrusă, cea a Rusiei este slăbită substanțial, iar Bulgaria și România au doar câteva nave militare fiecare. De curând, Turcia a trecut la producția în serie a unui nou tip, mai performant, de dronă maritimă și va lansa în curând la apă, se pare anul viitor, primul portavion național, construit în țară.

Cât de mult e avantajată România de actuala politică a Turciei

Vorbind de rolul de mediator al Ankarei, Turcia joacă un rol echilibrist între Moscova și Kiev. Ar trebui România să încurajeze acest rol al Ankarei sau să încerce să devină un „partener secund” în aceste negocieri de pace și stabilitate la Marea Neagră?

Este preferabil un rol activ, iar România poate să facă treaba aceasta. Responsabilii de politica externă românească ar trebui să depășească rolul de supuși tăcuți ai Occidentului, în care se complac. România a avut o politică externă proprie, activă și demnă în perioada interbelică și chiar în vremea lui Nicolae Ceaușescu. Mă număr printre cei care l-au urât pe Ceaușescu, dar ca istoric sunt nevoit să recunosc adevărul. România poate fi parte activă în eforturile pentru încheierea păcii în Ucraina și chiar în Orientul Mijlociu. România a susținut și susține lupta eroică pentru libertate a Ucrainei, după cum a susținut pe vremuri și luptele pentru libertate din Orientul Apropiat și Mijlociu, în primul rând cele duse de poporul palestinian. România a avut cele mai strânse relații atât cu lumea arabă, cât și cu Iran și Israel. România a demonstrat că acest lucru este posibil și benefic pentru toată lumea. Diplomația românească a contribuit activ și a reușit atunci să aducă înțelegerea și pacea în regiunea unde alții au provocat acum războaie de distrugere. Există o experiență istorică lăudabilă a României în promovarea păcii în Orientul Apropiat și Mijlociu, cum multe țări cu pretenții nu o au. Experiența și mai ales meritele istorice reprezintă un capital pe care o diplomație profesionistă și abilă îl poate folosi cu multă eficiență pentru vizibilitatea și interesele țării. Demnitatea Guvernului României este și demnitatea mea de simplu cetățean român.

În 2026, presiunile asupra strâmtorilor sunt imense. Cum vedeți poziția Turciei de a menține strâmtorile închise pentru navele de război? Avantajează acest lucru securitatea României pe termen lung sau ne limitează capacitatea de a primi sprijin naval aliat?

Da. Există de mult timp presiuni pentru revizuirea Convenției de la Montreux, din 1936, privind strâmtorile Bosfor și Dardanele. România a susținut puternic, prin ministrul său de externe, Nicolae Titulescu, poziția Turciei, atât la negocierile premergătoare, cât și la cele de la Montreux, din iunie-iulie 1936. N. Titulescu a declarat deschis: ”Dacă Strâmtorile Bosfor și Dardanele reprezintă inima Turciei, ele constituie plămânii României”. Cele două strâmtori continuă să aibă aceeași însemnătate și acum pentru România. Am arătat mai înainte că forța navală a Turciei de la Marea Neagră poate să garanteze securitatea României, desigur și a Bulgariei.

Cât de puternică e Rusia, de fapt

Rusia a construit mitul invincibilității sale. Care este „călcâiul lui Ahile” al Moscovei în 2026 pe care Bucureștiul și Ankara l-ar putea exploata împreună?

Nu aș putea să spun cu exactitate care este „călcâiul” vulnerabil al Rusiei la ora actuală. Dar cred că nici alții nu îl știu, căci altminteri ar fi lovit acolo până acum. Dar repet părerea pe care am exprimat-o încă din 2022, când a izbucnit acest război, că Rusia va ieși nu numai învinsă din Ucraina, ci și devastată. Imensa Rusie, făurită cu forța și menținută prin cultivarea fricii, se va prăbuși după acest război. Putin știe foarte bine că distrugerea Rusiei va fi produsă de pierderea războiului, ceea ce va însemna și pierderea faimei de putere mondială a acesteia. Probabil, Rusia va fi menținută totuși, ca o putere secundară, de nivel cel mult mediu, de interesele de echilibru ale celor două mari puteri mondiale, SUA și China.

Turcia devine un hub energetic major pentru gazul din Azerbaidjan, proiectele din Mediterana și Marea Neagră. Cum poate România să scape definitiv de „șantajul energetic” rus printr-o alianță mai strânsă cu Turcia în proiecte de infrastructură?

Nu este nevoie de o alianță specială cu Turcia, pentru că există, de mult, încă de când eram la posturile de ambasador în Azerbaidjan(1998-2003) și apoi în Turkmenistan (2004-2007), suficiente proiecte de transfer energetic din zona Mării Caspice către Europa, atât direct, pe sub Marea Neagră și cu tancherele pentru petrol și gaz lichefiat, cât și prin conductele din Turcia. Blocarea Strâmtorii Ormuz nu a afectat nicidecum potențialul energetic al Turciei. Trebuie să existe însă curajul de a nesocoti sau de a interpreta, la nevoie, directivele europene în chestiune, care au în vedere în primul rând interesele statelor occidentale.

Cum funcționează comunitatea turcă și tătară

Comunitatea tătară și turcă din România este un model de integrare. Cum putem folosi această „diplomație culturală” pentru a deschide uși economice mai mari la Ankara, transformând Dobrogea într-un centru de afaceri româno-turc?

Da, așa este, comunitatea turco-tătară din Dobrogea este chiar prea integrată, chiar mai mult decât trebuie, după părerea mea. Ea joacă deja cu mult folos rolul nu numai de „diplomație culturală” în apropierea celor două țări, dar și de înlesnire a contactelor economice. Acest rol economic a fost mai pregnant la început, în anii 1990. Cu timpul, oamenii de afaceri turci din Turcia s-au integrat și ei în mediul românesc, astfel că rolul comunității autohtone în acest sens s-a diminuat mult. „Ușile mari” de la Ankara sunt deschise acum de acești oameni de afaceri, care s-au îmbogățit în România și se îmbogățesc. Dobrogea este un mediu propice pentru contactele și afacerile cu Turcia, pentru că este considerată o moștenire turco-otomană și este tratată ca atare, adică protejată și privilegiată. Există chiar și o asociație separată, înregistrată legal, a oamenilor de afaceri turci din Dobrogea (DTIAD).

Turcia a făcut salturi uriașe în tehnologia dronelor și a sistemelor navale. De ce credeți că România ezită să creeze joint-venture-uri serioase cu industria turcă de apărare, preferând adesea achiziții directe de la parteneri mai îndepărtați?

Știu că există asemenea joint-venture româno-turce, inclusiv în producția de armament. Între 5 și 9 mai, a avut loc la Istanbul târgul internațional de armament SAHA 2026, unde Turcia a participat cu peste 1400 firme, în primul rând marile companii turce din domeniu: ASELSAN, ROKETSAN, BAYKAR. Au fost prezentate 203 modele noi de armament, între care și sistemul turcesc de rachetă inteligentă „Mızrak” (Sulița), capabil să ajungă până la 1.000 de km. Din păcate, nu am văzut numele României printre țările participante la acest târg.

Ce poate aduce vizita lui Erdogan la București

Ce așteptări aveți în ce privește vizita președintelui Turciei la București? Ce poate ieși bun de acolo, ce avantaje vor avea Turcia și România?

Din câte știu, vizita va avea loc imediat după summit-ul NATO de la Ankara. A trecut o vreme destul de lungă fără vizite la nivel înalt între cele două țări. Prin anii 1970-1980, vizitele la nivel de președinți și de prim-miniștri dintre România și Turcia aveau loc în fiecare an, uneori chiar de două ori pe an. Aceeași atitudine de înclinare, chiar excesul de zel față de Occident cred că a motivat și răcirea relativă a relațiilor cu Turcia, deși nu cred că menținerea normală, la nivel de strânsă prietenie, a acestora ar fi dăunat relațiilor României cu Occidentul. Vizita președintelui Erdogan cred că are semnificația reluării contactelor dese la nivel înalt (președintele Dan se va întâlni, desigur, și separat cu președintele Erdogan, la Ankara), pentru că situația internațională o impune. Întâlnirile directe dintre șefii de state reprezintă modalitatea cea mai eficientă pentru rezolvarea problemelor litigioase și pentru dezvoltarea rapidă a relațiilor, îndeosebi dintre două țări, cu atât mai mult cu cât dacă acei președinți au autoritate mare. Turcia cred că și-a dat seama de acest avantaj, când a cultivat relații strânse cu președintele Nicolae Ceaușescu. România, la rândul ei, poate fi avantajată de autoritatea mai mare a președintelui Erdogan, pentru dezvoltarea raporturilor cu Turcia. Să sperăm că această vizită la București a președintelui Turciei va fi de bun augur nu numai pentru raporturile bilaterale, ci și pentru limpezirea situației din zonele de contact direct ale celor două țări.

Ați fost de curând în Turcia, în vizita dumneavoastră anuală de o săptămână, pe care o realizați periodic de câțiva ani. Cu ce impresii v-ați întors de această dată?

Așa este. Fiica mea este cea care inițiază și îmi organizează din timp aceste călătorii. Ca de obicei, am umblat mult, de unul singur. Anul trecut, de pildă, am mers pe jos pe străzile din Istanbul exact 55,6 km, iar anul acesta mai puțin, 47,8 km, fiind mai bătrân. Am stat în hoteluri foarte bune, dar am luat masa în localuri populare, unde am găsit și mâncăruri gătite de mama mea, inclusiv celebra (pe vremuri) ciorbă kelle paça și renumita mantî, pe care tătarii o consideră mâncare tătărească tradițională (tatar așî). Am stat de vorbă cu oameni, fie și necunoscuți, am observat multe lucruri interesante. În primul rând, războiul din apropierea Turciei nu este perceput acolo ca un pericol major.

Tasin Gemil. FOTO: Adriana Cupcea

Turcia se confruntă cu o inflație enormă, iar climatul economic suferă. Cât s-a erodat sprijinul populației pentru Erdogan și guvernul turc?

Turcii au încredere în guvernul lor, chiar dacă mulți nu îl agreează pe președintele Erdogan, în primul rând din cauza situației economice din țară, unde inflația a ajuns 32,37%. Dar armata turcă s-a bucurat și se bucură în continuare de un respect profund și de încredere deplină din partea întregului popor.

Ce înseamnă otomanismul

Se vorbește tot mai mult despre „otomanism”, despre nostalgia imperială a turcilor. Cum și în ce măsură se manifestă?

Am observat o creștere vizibilă a „otomanismului”, mai bine zis a folosirii termenului „osmanlî”, îndeosebi în domeniul comerțului, inclusiv de micii comercianți, ca denumire și reclamă. Au apărut la ușile magazinelor chiar manechine vii îmbrăcate ca sultan și sultană otomană. Tot mai mulți, inclusiv și îndeosebi oameni de rând, se declară „nepot de otoman” (Osmanlı torunu), ca și cum ar face parte din fosta dinastie imperială. Ideea otomanistă nu este nouă. Prima constituție otomană, din 1876, a proclamat otomanismul ca ideologie de stat, în speranța salvării imperiului. La sfârșitul Primului Război Mondial, Imperiul otoman s-a prăbușit. Poporul turc, sub conducerea lui Kemal Atatürk, a reușit să-i înfrângă pe invadatorii occidentali și să proclame Republica Turcia, care se bazează pe ideologia națională turcă. Sloganul „Suveranitatea aparține națiunii, fără îngrădire și condiții” a fost proclamat ca principiu fundamental al Republicii Turcia. Regimul kemalist a fost interesat să minimalizeze perioada otomană și chiar să o condamne, pentru a favoriza și consolida astfel noua alegere republicană.

Și de unde vine acest „otomanism”?

După părerea mea, reapariția ideii osmaniste nu este numai o modă și un nou mijloc de publicitate turistică, ci este și o reflectare a unei noi abordări a istoriei naționale. Librăriile sunt pline cu volume despre Imperiul otoman, cultura, mentalul și viața cotidiană din perioada otomană. Este adevărat, istoria și civilizația otomană constituia o preocupare principală a mediului academic turc și în perioadele anterioare. Dar tematica otomană actuală este mult mai variată și inedită acum, multe adevăruri ascunse în trecut sunt prezente în paginile noilor cărți, au apărut volume și despre marginalii, nefavorizații societății otomane, precum și cu teme neabordabile în trecut. După părerea mea, pe lângă o dezvoltare firească a tematicii otomane, preocuparea actuală, cu accent pe otomanism, este izvorâtă și din dorința de a etala mândria unui popor imperial, cu glorie istorică. Mi se pare că se încearcă să se confere chiar caracteristici identitare etnice termenului „osmanlî”, deși în realitate noțiunea are doar valoare dinastică limitată. Termenul este folosit singular, rupt de etnonimul turc, fiind diferit de cum este folosit, de regulă, în istoriografiile străine, inclusiv în cea românească („turco-osmană”). Posibil să fie și o reacție la turcofobia, mai bine zis la dușmănia față de turci, promovate cu înverșunare de atâta vreme în toată Europa creștină, îndeosebi în cea occidentală. Se pare că otomanismul este văzut acum, tot mai mult, ca un scut și în același timp ca un stindard înălțat cu mândrie. În contextul interesului turistic tot mai mare pentru valorile istorice otomane, este favorizată propensiunea noțiunii și în pături sociale angrenate în sectorul ospitalității, cu pondere tot mai mare în Turcia. Dar nu cred că parcursul noțiunii „osmanlî” va fi și unul politic, deoarece prioritară pentru Turcia de astăzi este unitatea lumii turce și nicidecum izolarea într-o identitate desuetă și artificială. Este exclusă așadar interpretarea acestui curent popular, totuși relativ restrâns, ca o renaștere imperială.

Tensiuni uriașe în rândul aliaților

Există anumite temeri în această țară că, în împrejurările internaționale actuale tot mai complicate, Turcia ar putea fi atacată de Israel și de Grecia, care sunt susținute de țări occidentale importante, ca SUA și, respectiv, Franța. Este posibil un nou război, chiar în apropierea hotarelor noastre?

Este vorba de proiectul, aș zice fantasmagoric, de constituire a „Israelului Mare”, care ar cuprinde și Libanul, Siria, împreună cu părți mari din Turcia, precum și de intenția veche a Greciei de a ocupa Ciprul de Nord și insulele egeene aflate între granițele Turciei. Se urmărește constituirea unei coaliții antiturce între Israel, Grecia, R. Cipru de Sud, posibil și Egipt, cu sprijinul direct al Franței și al altora, cu scopul de a extinde stăpânirea greco-cipriotă pe toată insula, unde s-au așezat și continuă să se așeze și mulți coloniști evrei. Recent, un amiral grec în retragere afirma public că forța celor patru aliați ar fi în măsură să strivească Turcia în scurt timp. La rândul lor, sioniștii consideră că orașul Urfa, din sud-estul Turciei, unde se crede că s-a născut și a trăit profetul Abraham (Ibrahim), ar fi un oraș sfânt pentru evrei; dar aceștia ignoră deliberat faptul că Abraham a mai avut un fiu, Ismael, care este strămoșul arabilor, adică și al musulmanilor. În evul mediu european, musulmanii erau numiți și ismaeliți. Desigur nu este decât o motivație istorică forțată pentru expansiune teritorială.

Ce soluții ar avea Turcia, presupunând că s-ar ajunge în situația nedorită de a avea un conflict?

Urmare a acestor amenințări coordonate și absurde împotriva Turciei va fi grăbirea programului de înarmare nucleară a acestei țări, care deține deja un arsenal balistic impresionant (rachete intercontinentale și de rază lungă, medie și scurtă: Yildirimhan (6000 km), Cenk, Mizrak (2000 km), Tayfun 4 (1500 km), Gezgin (1000 km), Tayfun 1 (800 km), Bora (300 km), plus radare extrem de puternice (750 km), în măsură să depisteze și avioane „invizibile” (F-35) etc. Târgul internațional de armament, deschis între 5 și 9 mai 2026, la Istanbul, reprezintă cea mai grăitoare dovadă a puterii militare a Turciei actuale. Datele problemei sunt însă mult diferite în cazul Turciei și pe plan geopolitic, comparativ cu Iranul, de exemplu. Turcia este o țară membră NATO, singura majoritar musulmană din organizație. Turcia are o populație de peste 90 milioane și dispune de a doua armată terestră din NATO, după SUA, și printre primele cinci cu mare putere de foc. Poziția geostrategică a Turciei a fost factorul care a înlesnit admiterea ei în NATO, în 1952. Această poziție geostrategică a dobândit valențe noi în desfășurările politico-militare din zilele noastre. În plus, Turcia are o veche și trainică alianță militară cu Pakistanul, singurul stat musulman cu forță nucleară. Se vorbește că înaltele autorități politico-militare din Pakistan și-ar fi reînnoit, chiar în mod repetat, declarația de a respecta prevederile tratatului de alianță cu Turcia, inclusiv în privința ripostei nucleare instantanee, dacă Turcia ar deveni ținta vreunei lovituri nucleare.

Dar China și Rusia?

Nici China și nici Rusia nu vor sta, desigur, cu brațele încrucișate, ci vor căuta să profite la maxim de o eventuală agresiune orchestrată de Occident împotriva Turciei. Imensa lume islamică, formată din aproape 60 de state, din care multe cu mari resurse energetice, și din aproape 1,5 miliarde de musulmani, este o miză extraordinară pentru marile puteri aflate deja în luptă pentru întâietatea mondială. Lumea islamică este deja afectată și îngrijorată de masacrele din Gaza și de agresiunea combinată împotriva Iranului; o nouă mare lovitură antiislamică ar putea avea consecințe grave pentru Occident și pentru întreaga lume.

Și credeți că într-adevăr țări ca Grecia sau Israel ar intenționa să provoace Turcia?

După părerea mea, planurile și amenințările Israelului și ale Greciei împotriva Turciei sunt hazardate și nu cred că vor fi susținute. De altminteri, după impresia mea, turcii de rând nici nu au luat prea în serios aceste amenințări, dar ei își manifestă deschis, totodată, și hotărârea fermă de a lupta pentru apărarea patriei. În orice caz, războiul din Iran este o experiență gravă, pe care Turcia o are în vedere, inclusiv în hotărârea ei de a înființa în fiecare din cele 81 de provincii (vilayet) fabrici de armament, în primul rând de drone. Se estimează la câteva zeci de milioane numărul militarilor voluntari turci în caz de nevoie. Cred că România poate să fie liniștită din acea parte.