„Vânătoarea” inocenților sau cum alunecă arta spre abuz
0Scandalos sau cel puțin inconfortabil! Un șir de orori, revărsate în decursul a două ore peste o sală parțial siderată, transformă actul artistic aproape într-un act de cruzime. Iar asta se petrece pe una din scenele importante ale Capitalei, la Teatrul Bulandra, în spectacolul „Vânătoarea”.
E greu să te mai poți concentra asupra nucleului psihologic ascuns sub straturi și aluzii de pedofilie, zoofilie, alcoolism, vulgaritate etc. Limbajul licențios aproape omniprezent este de altfel cea mai blândă dintre componentele poveștii. Cum acțiunea se petrece într-o comunitate izolată din Danemarca, unde localnicii au ca unice metode de evadare din cotidian vânătoarea și berea din belșug, nu te-aștepți la o exprimare elevată. Niște cvasi-abrutizați vorbesc porcos, deși invocarea insistentă a organelor genitale devine treptat mai mult decât jargonul unei frății cinegetice, respectiv un cadru care permite derularea unor întâmplări cu pronunțate accente sexuale deviante.
Oripilant este episodul aparent jovial și benign, în care vânătorii își imaginează râzând cum dispar toate femeile de pe pământ, iar lor le rămâne satisfacerea poftelor trupești cu jivinele pădurii. Dar nu cu oricare și nici cu unele de parte femeiască (nu că ar conta ca normalitate!), ci fix cu un cerb, animal falnic și... falic, descris ca având un posterior atrăgător. Presat de tovarășii săi să admită că, într-un asemenea scenariu absurd, s-ar deda „plăcerilor” cu respectivul partener patruped, educatorul Lucas este elogiat printr-un refren de tip tribal, care întărește spiritul de camaraderie între participanți.
„Gluma” zoofilă este într-un fel preludiul unei grozăvii și mai mari. Același Lucas (extraordinarul Andi Vasluianu), un om plăcut în comunitate, dar mai degrabă introvertit, ascunzând suferințe adânci în sufletul lui, se trezește victima unei fetițe de 6 ani (Eva Panduru impresionantă în rol!), neglijată de părinții concentrați pe neînțelegerile din cuplu și mai puțin pe soarta celor trei copii ai lor. În căutarea unui strop de afecțiune și stabilitate, micuța Clara încearcă să-și seducă educatorul, recurgând la o acadea în formă de inimă, dar și la un sărut ca-ntre adulți, fiind respinsă de Lucas. Drept răzbunare și incitată de un filmuleț pornografic pe care i l-a arătat pe telefon un coleg de grădiniță (sic!), fetița inventează un abuz sexual, pe care i-l relatează directoarei grădiniței, declanșând un domino al minciunilor care va distruge și viața acuzatului, și liniștea comunității.
Și de parcă ororile nu erau de ajuns, urmează alte detalii odioase: Clara e pusă să îi povestească și anchetatorului ad-hoc (un contabil local) ce i s-a întâmplat, cum i-ar fi arătat Lucas „chestia lui”, cum stătea aceasta „ridicată ca un băț”, ba e întrebată lasciv și cum arăta și dacă a fost îndemnată s-o și atingă. Fetița începe să ezite în istorisire, apoi încearcă să se eschiveze, dar răul a fost comis și își urmează calea. Educatorul e suspendat, arestat, blamat și toată lumea se întoarce imediat împotriva lui, inclusiv vechii prieteni, fără măcar a i se da șansa apărării. Ba mai mult, într-un crescendo al monstruozității, tatăl Clarei îl confruntă violent, vârându-i țeava puștii în gură și comparând explicit gestul cu pretinsa molestare a fiicei lui. După care, amintindu-și de o întâmplare din copilăria comună, în care puștanii Lucas și Theo își măsurau bărbățiile, transformă episodul într-o dovadă suplimentară a caracterului pervers al vechiului său prieten, pe care-l snopește în bătaie.
Atmosfera tot mai tensionată din cătun cunoaște climaxul atunci când grupul de vânători – după ce refuză reprimirea lui Lucas, eliberat din arest din lipsă de dovezi – îi înconjoară casa și-i împușcă bătrânul câine, aruncând cadavrul în fața ușii stăpânului șocat și disperat. Această violență e penultima picătură din paharul cu otrăvuri imaginate de David Farr, cel care semnează adaptarea scenică a poveștii din filmul lui Thomas Vinterberg și Tobias Lindholm. Căci ultimul strop este amenințarea mamei Clarei, Mikala, că îl va jugăni pe Lucas, dacă se mai apropie de fata ei.
În această revărsare de ură, minciună, ipocrizie, trădare, agresivitate, spectatorul trăiește simpatia față de personajul acuzat pe nedrept, revolta față de ce i se întâmplă și stupoarea că o fetiță atât de mică poate avea o minte atât de diabolică. Și de fapt perplexitatea se extinde deopotrivă către exteriorul scenei, în direcția realității, pentru că un grup de copii (10 la număr) a fost expus chiar și indirect, la repetiții și apoi în reprezentații, la un scenariu cu detalii dezgustătoare și cu un limbaj fără perdea. Deși teatrul a anunțat oficial că micuții din distribuție „nu sunt prezenți la secvențele care includ mesaje și atitudini care i-ar putea afecta emoțional”, însuși rolul Clarei contrazice afirmația.
Violența, faptele abjecte și vulgaritățile se întâlnesc și-n viața reală, chiar din belșug!, prin urmare e firesc să se oglindească în lumea scenei. Și nu protestează nimeni la grozăviile din tragediile antice, de pildă, sau la nuditatea din piese moderne, precum „Pădurea spânzuraților” (varianta Radu Afrim, de la TNB) ori „Repetiție pentru o lume mai bună” (în regia aceluiași Afrim, tot la TNB). Justificate de firul epic, de situații, și dozate cu bună măsură, aceste elemente sunt acceptabile. Dar ce te faci când anormalitatea debordează?
Celebra Judi Dench spunea recent, într-un interviu acordat revistei Radio Times, că prea lesne-ofensații n-ar trebui să vină la teatru, unde nici n-ar trebui să existe avertismente legate de conținut. „Înțeleg de ce există și cred că asta îi pregătește pe oameni, dar dacă sunteți atât de sensibili, nu mergeți la teatru, pentru că ați putea fi foarte șocați. Unde este surpriza de a vedea și de a înțelege în felul tău?”, s-a întrebat marea actriță. Ei bine, respectându-i opinia, putem totuși să ne întrebăm când șocantul devine prea mult și dacă n-am putea scuti copiii de excesele infame.
Se încarcă comentariile...
