Valentin Gheorghiu - Gabriel Croitoru. Integrala sonatelor pentru pian şi vioară de Beethoven, partea a II a

Gabriel Croitoru, alături de Valentin Gheorghiu FOTO Virigil Oprina

Al doilea recital din seria integralei beethoveniene pentru pian şi vioară, unul dintre proiectele admirabile ale Centrului Cultural Media Radio România, a prezentat publicului bucureştean alte trei sonate din ciclul de zece scrise cu mai multe intermitenţe între 1796 – 1812. Bijuterii ale genului, capodopere ale muzicii clasice şi vârfuri ale muzicii de cameră, într-o interpretare magistrală.

N-am mai văzut de mult o sală atât de plină la un recital în Bucureşti. S-a stat şi în picioare, pe scările laterale, la cea de-a doua parte a Integralei sonatelor de Beethoven, la sala Radio, într-o seară magnifică de 4 februarie, anul terestru 2015.

Pentru că Valentin, aşa îi spun cu afecţiune admirativă împătimiţii melomani, face săli pline în România, indiferent de ce, cînd şi unde ar cînta. El, Valentin, e o avuţie naţională, un bun de patrimoniu, un artefact unic care ar trebui purtat într-o lectică, hrănit cu nectar şi răsfăţat ca un rock star, pînă la ultimul şi cel mai neaşteptat capriciu. Aşa ar trebui tratat pianistul remarcat de Enescu din fragedă copilărie, care debuta la 15 ani cu Orchestra Filarmonicii Bucureşti, sub bagheta lui George Georgescu, în Concertul nr. 1 de Beethoven. Era anul 1943.

Nici istoria, nici patria mamă nu l-au răsfăţat însă prea tare. Nici nu cred că i-ar fi plăcut foarte tare : el, Valentin cel iubit de zei şi adorat de muritori, n-are niciun capriciu şi e cu siguranţă cel mai modest pianist care s-a născut vreodată pe faţa pământului: nu-i plac absolut deloc răsfăţurile, nici măcăr laudele.  Nici la aplauzele înflăcărate nu reacţionează prea bine: zâmbeşte cumva stânjenit cînd sala explodează în urale şi-l cheamă la bis, ridică mâinile apreciativ spre partenerul de scenă, spre partitură, spre public. Nici interviuri nu prea dă, n-are niciodată chef să vorbească despre sine, deşi fără camere sau microfoane prin preajmă e întotdeauna un interlocutor fabulos. Mi-e şi frică să nu citească cumva rîndurile astea, sigur ar mormăi ursuz ”hai măi, terminaţi cu prostiile!” Valentin Gheorghiu, e un pianist dintr-o rasă rară şi pe cale de dispariţie, un pianist imens, un muzician formidabil şi un om minunat, mult iubit de divinitate. Şi acum,  la 87 de ani, şi de melomanii din România.

A doilea recital din seria integralei beethoveniene pentru pian şi vioară, unul dintre proiectele admirabile ale Radio România Muzical, a prezentat publicului bucureştean sonatele 3, op.12,  4, op.23 şi 7, op.30 nr.2  din ciclul de zece sonate scrise cu mai multe intermitenţe între 1796 – 1812. Bijuterii ale genului, capodopere ale muzicii clasice şi vârfuri ale muzicii de cameră.  În care, atenţie, pianul nu e instrument de acompaniament, cum greşit se crede cînd pe o scenă un muzician stă în picioare în faţa publicului, iar pianistul  e aşezat. Nu degeabă compozitorul Beethoven, pianist de geniu, le-a numit sonate pentru pian şi vioară.

Protagoniştii – fericită alăturare!  - pianistul Valentin Gheorghiu şi violonistul Gabriel Croitoru, au electrizat atmosfera sălii studioului de concerte Mihail Jora. Dincolo de calitatea muzicală a recitalului, unul cu adevărat extraordinar, nu trebuie trecut peste amănuntul că Gabriel Croitoru e partenerul  favorit, în ultima vreme, al lui Valentin Gheorghiu în incursiuni camerale,  imortalizate şi într-un compact-disc cu înregistrări Radio România din 2010: Sonata Kreutzer, Sonatina de Dvorak şi Sonata a III a „în caracter popular românesc” . Violonistul Gabriel Croitoru, astăzi şi el un respectat profesor care cântă pe Guarneri del Gesu din 1731, vioara lui Enescu, a fost unul dintre discipolii de prestigiu ai fratelui pianistului, marele Ştefan Gheorghiu.  Iar momentele de graţie ale acestei seri au stârnit amintiri în fotograme filigranate de timp, cu cei doi fraţi Gheorghiu în recitaluri şi înregistrări, sau într-o altă formulă camerală consacrată a anilor 60, cea de trio, alături de violoncelistul Radu Aldulescu.

Fraţii Gheorghiu şi Radu Aldulescu FOTO radualdulescu.wordpress.com

Valentin Gheorghiu  a avut şi are în cânt o naturaleţe rearcabilă şi un tuşeu de veritabil poet. Un pianist mare e mare şi la 87 de ani. Asta se simte de la prima atingere în tema jucăuşă cu veleităţi concertante a Allegro-ului din Sonata în Mi b Major op.12 nr. 3, un adevărat solilocviu de caracter rapsodic încredinţat pianului, cu vioara în postură de confident laconic. Dezvoltarea echilibrează duo-ul, Gabriel Croitoru survolează con brio torentul de triolete şi duble coarde, strălucitorul şuvoi amintind că suntem în plin clasicism şi că Beethoven a dedicat această  sonată bunului său profesor Salieri. Pe care posteritatea avut grijă să ni-l livreze, uşor demonizat, prin bunăvoinţa domnilor Alexander Sergheievici Puşkin, Peter Shaffer şi Miloş Forman.

A doua sonată din recital, Sonata nr.4 op 23 în la minor, dedicată de această dată, în 1801, prietenului-mecena Moritz von Fries (căruia Beethoven i-a mai dedicat Cvintetul de coarde op. 29 şi Simfonia a 7 a) e o conversaţie sonoră. Încă de la Presto-ul, introductiv pianul şi vioară au construit fugace fluxul sonor cu accente fortepiano şi sforzando, pentru a se stinge în pianissimo. Andantele median, în La Major, ţese delicat eşafodajul ritmic din care vioara lui Gabriel Croitoru se detaşează cu elan şi amplitudine, nu fără note scherzando: măiestrie tehnică şi simţ arhitectural. Valentin Gheorghiu brodează arpegii rapide pentru a-şi  acompania partenerul. E uimitoare osmoza între cei doi muzicieni. Fugare priviri sau înclinări din corp sunt de ajuns pentru a stabili un echilibru perfect şi a sincroniza intrările unui traiect complicat ritmic, de caracter allegretto. Finalul Allegro molto e un rondo tumultos de episoade contrastante, finalizat într-o zonă de o calmă stranietate.

A treia şi ultima lucrare a recitalului, Sonata  pentru pian şi vioară în do minor nr.7, op.30 nr.2 e deja o sonată în patru părţi. Angoasa se simte de la primele note, Beethoven începe să resimtă primele sfâşieri  ale conflictului dramatic între surzenie şi entuziasmul tinereţii. Cu delicateţe, Valentin Gheorghiu introduce prima temă, prefigurare în minor a motivului din Simfonia a 8 a . Guarneri del Gesu vioara lui Enescu pe care astăzi o ţine în mână Gabriel Croitoru anunţă viu şi elegant, a doua temă, contrastantă, cu alură de marş militar. Partea a doua, un adagio meditativ, dă prilejul pianistului de a-şi valoriza plasticitatea melodică, dusă pînă la limpiditate. Aici se vede sufletul de poet al lui Valentin Gheorghiu, sala îşi ţine respiraţia la unison, e atmosfera aceea unică  şi intraductibilă pe care ţi-o vei aminti mult timp. Cu memoria afectivă nu te pui. Vioara lui Croitoru creşte tensiunea, escaladând fortissimo spre punctul culminant al acestei părţi . Urmează scherzo brillant, partea a treia şi finalul triumfător al acestei sonate pe care compozitorul a dedicat-o ţarului Alexandru I al Rusiei. Era 1801, Napoleon îşi începe anii de glorie într-o lume în prag de nou secol.

Valentin Gheorghiu şi Gabriel Croitoru FOTO Romică Zaharia

Detaliile însă nu contează prea mult. Muzica lui Beethoven e aceeaşi, atunci ca şi acum. Detalile complementare de ordin biografic sau contextual sunt pînă la urmă doar detalii. Vă veţi aminti înotdeauna o interpretare care vă va face să vă ţineţi răsuflarea, fie şi pentru o clipă. Şi cu siguranţă, pe interpreţii ei: o muzică excepţională, trăită de muzicienii ei excepţionali.

Muzicieni pe care îi aştept cu nerăbdare, cît mai curînd, cu a treia parte a Integralei Sonatelor beethoveniene pentru pian şi vioară, poate chiar în martie, cu Sonata Primăverii, în luna aniversării minunatului muzician şi poet al pianului, Valentin Gheorghiu.