Urzeala conductelor de gaz
0
Povestea conductelor europene de gaz natural este ca un serial TV despre un Ev Mediu închipuit şi sângeros: rând pe rând, mai toţi protagoniştii decedează asasinaţi tocmai de cei care păreau a le fi cei mai apropiaţi aliaţi.
În locul defunctelor gazoducte apar imediat proiecte noi, bucuroase de spaţiul geopolitic proaspăt disponibilizat. Jucători mici din piaţa, aflaţi la răscrucea, reală sau iluzorie, a lucrurilor îşi încearcă norocul atribuindu-şi, cu de la sine putere, titulatura de „hub regional”, un fel de „baron local″. Care este însă locul României?
Să ne amintim de un proiect drag care a sfârşit tragic - Nabucco. Menit a fi o alternativă la gazul rusesc, Nabucco ar fi transportat gaz din Azerbaidjan către Europa Centrală, prin Bulgaria, România şi Ungaria, până în Austria, la Baumgarten. Proiectul punea în pericol supremaţia Rusiei ca principalul furnizor al Europei, reducând, totodată, dependenţa unor state cheie din vecinătatea noastră, precum Bulgaria şi Ungaria. Nabucco punea în pericol influenţa financiară şi politică a statelor europene care acţionează pe post de agenţi ai gazului rusesc în UE. Polonia se aprovizionează printr-un traseu de conducte care trece prin Germania. Nu odată, Polonia s-a plâns că partea germană încasează profituri substanţiale din acest comerţ, fără a ţine seama de solidaritatea europeană. În plină criză a gazelor naturale, anul trecut, Polonia a pus din nou pe tapet ideea ca gazul rusesc să fie cumpărat în comun de toate statele europe în negocieri directe cu Rusia, pentru a sparge monopolul german. Până la urmă, la proiectul Nabucco au renunţat tocmai cei care l-au declarat ca fiind prioritar pentru securitatea energetică a Europei. Nabucco a subcombat sub privirile binevoitoare ale fraţilor de gintă latină sau germanică.
La câtiva ani distanţă, Rusia renunţa la marele rival al lui Nabucco, proiectul South Stream, după ce Bruxelles-ul se opusese intenţiilor bulgare şi maghiare de a sprijini contrucţia gazoductului. Astfel erau curmate înainte de vreme ambiţiile vecinilor de la Sud şi de la Vest de a-şi creşte influenţa regională pe spatele şi pe costurile Gazpromului. Eliminarea South Stream din competiţie a avut ca scop reducea presiunii americane asupra statelor vest europene care afişau prea făţiş atitudini împăciuitoare faţă de Rusia.
Până la urmă, respingerea proiectelor pentru gazoductele Nabucco şi South Stream nu a urmărit decât să conserve avantajului competitiv al unor state vest-europene care au relaţii privilegiate cu Rusia şi pentru care gazul rusesc reprezintă o sursă importantă de venituri şi influenţă.
Duşul rece al eşecului Nabucco ar fi trebuit să dezvăluie României limitele solidarităţii europene. Trezirea la realitate a costat mult. Pentru Preşedintele României de atunci prestigiul de jucător strategic regional a intrat în declin, cu toată readaptarea rapidă de politică externă care a urmat. În anii aceia a părut că ne-am apucat serios de explorarea gazelor de şist, am invitat o ţară non-europeană să ne fie alături în proiectul nuclear şi am început să ne gândim serios la resursele din Marea Neagră. Ar mai fi trebuit să hotărâm nivelul redevenţelor pe care dorim să le colectăm în următorii 10 ani din exploatarea resurselor naturale şi să oferim spre concesionare noi perimetre petroliere şi gazeifere, pentru a atrage investiţii adiţionale în securitatea noastră, alături de parteneri strategici, fie ei americani, polonezi sau de altă naţionalitate.
Din păcate, istoria are tendinţa de a se repeta mai repede decât era de aşteptat. Ameţiţi de mirajul unor noi urzeli a traseelor de gaz natural, unii visează deja noi aventuri, fie că se cheamă ele East Stream, East Ring, extensii ale TAP/TANAP sau mai ştiu eu cum. Un lucru ar trebui să ne fie clar: nu este suficient ca Rusia să blameze în gura mare un proiect de gazoduct pentru ca noi să îl plasăm pe primul loc în opţiunile de viitor. Analiza trebuie să fie aprofundată.
În mod poate deloc surprinzător, în multe din aceste iniţiative oarecum recente, România este luată în calcul drept furnizor de gaze naturale. Pe resursele noastre, aproape ţi se pare că alţii desenează trasee, construiesc strategii geopolitice şi reţele de influenţă pentru următoarele decenii. România trebuie să-şi amintească de duşul rece al proiectului Nabucco şi să se concentreze, mai întâi de toate, pe dezvoltarea şi modernizarea sistemului naţional de transport, care trebuie să fie capabil să preia gazul natural din Marea Neagră, când şi dacă acesta va fi disponibil. Pentru ce am permite ca resursele noastre naturale să nu fie transportate prin conducte care trec pe teritoriul naţional?
Odată ce România va avea resurse excedentare de gaz natural, trebuie să fie pregătită să exporte. Atunci va trebui să decidem cu cine construim o arhitectură regională de securitate şi stabilitate, funizând o alternativă viabilă la gazul rusesc. În loc să ne lansăm în aventuri financiare şi politice, ar trebui să urmărim raţiuni economice solide. Viziune pe termen lung, nu mici ambiţii diplomatice sau poziţionări tactice de scurtă durată.
În competiţia regională acerbă a traseelor conductelor de gaz, cu ramificaţii până în politica bucureşteană, loialităţile sunt iluzorii, iar frica de îngheţ în miez de iarnă este cea mai sofisticată politică strategică. Cei care mai cred că solidaritatea este o treabă simplă, ar face bine să deschidă ochii mari la problema greacă. Să nu ne pice şi nouă la examen şi să trezim trimişi în bancă şi apostrofaţi: „Staţi jos, nota 2”!
Se încarcă comentariile...
