Unde sunt cei care nu mai sunt? Un spectacol dedicat victimelor regimului comunist 

Luni 12 februarie Sergiu Cioiu a prezentat un tulburător spectacol de poezie și muzică în memoria deținuților politici din timpul dictaturii comuniste.  

Sala Dalles din București a fost gazda premierei spectacolui Unde sunt cei care nu mai sunt? Alături de actorul Sergiu Cioiu au fost Lorena Oltean, o voce deosebită a muzicii tradiționale și jurnalistul și scriitorul Miron Manega. 

O oră care a captivat publicul, un omagiu emoționant adus celor care au suferit și au pierit în închisorile comuniste.  

Artiștii de pe scenă au luminat o Românie profundă, o Românie pe care comuniștii au încercat din răsputeri să o scoată din rădăcini. Au reușit? Faptul că ne întrebăm asta la peste 30 de ani de la Revoluție este trist. Memoria victimelor se șterge, ușor ușor, iar urmașii comuniștilor o duc bine. Și memoria crimelor se șterge, ușor ușor. Apar din ce în ce mai mulți nostalgici ai acelei perioade cumplite. Mulți dintre ei tineri și naivi, alții căzând în plasa unui trecut al bunăstării, care nu a existat niciodată.  

Spectacolul acesta este o piedică în calea uitării, foarte util astăzi. Doinele care au dat timpul înapoi, interpretate minunat de Lorena Oltean, povestirile lui Miron Manega și poeziile recitate în stilul inconfundabil al lui Sergiu Cioiu s-au completat și au emoționat publicul într-un mod profund.  

A fost o seară a întrebărilor. Am uitat ce s-a întâmplat? Cum să dăm mai departe adevărul despre acea perioadă? Cum să ținem vie memoria celor care au ținut demn, în picioare, România, indiferent de cât au suferit?  

S-au recitat poezii despre cum este să petreci Rusaliile în celulă. Despre cum îi scrii lui Moș Crăciun din iadul cu gratii. Despre credința care încălzește pereții reci și umezi. Poezii, multe dintre ele, scrise de cei care au fost acolo.  

Momentul culminant a fost amintirea morții lui Mircea Vulcănescu, care s-a jertifit pentru un coleg de celulă, mai tânăr. Cuvintele sale profetice, Să nu ne răzbunați!, sunt formularea românească a îndemnului cristic Doamne, iartă-i, că nu stiu ce fac! De unde atâta tărie? Din rădăcinile profunde ale României, pe care comuniștii nu au reușit să le smulgă.  

Să ne aducem aminte de asta, și să le mulțumim celor care amintesc de ei. Spectacolul oferă un răspuns, cei care nu mai sunt trăiesc în memoria noastră, atât timp cât le vom tine o lumânare aprinsă. Vizitați Memorialul de la Sighet, și o să vedeți lumânările aprinse la ieșire. Macar atât putem putem face, să le păstram lumina nestinsă.  

Arta este emoție și memorie. Sper ca acest spectacol să aibă o viață cât mai lungă.