Un Triptic pe care l-am tot amânat: Teatrul mic – Povestea unei mari dezamăgiri

Aniversarea la 20 decembrie a unei jumătăţi de veac de la apariţia pe scena bucureşteană a TEATRULUI MIC din Sărindar pe care l-am slujit treisprezece ani încheiaţi dramatic şi pentru mine şi pentru Marele Teatru, mi-a readus în minte şi în simţire durerea cumplită a cuţitului înfipt în inima mea în ziua de 8 ianuarie 1990 şi răsucit acum în rana rămasă deschisă de atunci.

Iată şi de ce, invitat de autorii admirabilului Album intitulat ,,TEATRUL MIC – 50’’, am ţinut să prefaţez istoria celor 26 de spectacole din cele 50 selecţionate din cei 50 de ani – realizate în Direcţia mea, 1977 – 1990 -, cu acest text reprodus intenţionat aici:

,,Teatrul Mic a fost cel mai frumos vis al patimei mele teatrale. Ar fi fost păcat, la cât a fost de frumos, ca din acest vis să nu mă trezesc într-un coşmar! Coşmarul a fost realitatea  zilei de 8 ianuarie 1990 când, cu două excepţii – Ştefan Iordache şi Carmen Galin – actorii pe care i-am dus la glorie m-au dat afară.

          Teatrul Mic s-a eliberat. S-au eliberat şi actorii. S-au împăcat cu conştiinţa lor  de oameni liberi şi s-au despărţit toţi, sau aproape toţi, şi de Teatru.

          Au fost zile, luni, stagiuni întregi, ani, în cei 13 cât a durat construcţia Teatrului Mic, când aceşti actori au fost invidiaţi de tot Teatrul Românesc. Aceste clipe, fiindcă din perspectiva timpului pentru mine au rămas clipe, au fost cele mai frumoase din cariera mea de slujitor al scenei de scândură.

          N-aş putea să închei rândurile de faţă fără să spun că, atunci, actorii Teatrului Mic transformaţi într-o Trupă, în cel mai frumos înţeles al cuvântului, erau şi ei toţi frumoşi, bărbaţi frumoşi, femei şi fete frumoase! Sărindarul întreg respira parfumul lor, parfumul actorilor de la Teatrul Mic. Oriunde intrau, la restaurant, la Ateneul Român, în piaţă, la televiziune, pe platourile cinematografiei, se spunea: ,,Au venit Artiştii de la Mic!’’

          Din 8 ianuarie 1990 şi până astăzi nu am mai trecut pe Sărindar. Sărindarul a fost strada cea mai iubită de mine din Bucureşti, strada presei democratice dintre cele două războaie, strada gloriei Teatrului Mic.

*

P.S.: Nu cred să mai am timp să mai trec vreodată pe strada Teatrului Mic.’’

Justificarea de mai sus şi PREFAŢA se constituie în primul episod al unui Triptic – TEATRUL MIC – POVESTEA UNEI MARI DEZAMĂGIRI, care se va încheia vineri 19 decembrie, cu o zi înaintea aniversării la care directorul de azi, sosit acasă la mine cu acest scop, m-a invitat, iar eu nu voi veni!

Aşadar, argumentele prefeţei şi refuzului meu în episoadele 2 (de vineri 12 decembrie) şi 3 (de 19 decembrie) ale Tripticului meu.