Un spectacol trepidant la Opera din București
0Aproape zece secunde a răsunat incredibila notă „si” din încheierea ariei Nessun dorma, cu care tenorul Yusif Eyvazov a făcut să trepideze sala Operei Naționale din București (ONB). Acel „ceeeeee” fără sfârșit din exclamația „Vin-ce-ro!” a fost o explozie vocală prelungită, care a făcut să erupă un vulcan de ovații.
Cu greu s-a liniștit apoi publicul entuziast, ca să poată urmări mai departe povestea nemiloasei prințese Turandot și a iscusitului ei pețitor Calaf. Iar reprezentația a continuat la cotele înalte fixate dintru început de faima și talentul tenorului oaspete.
Întreaga distribuție românească a spectacolului s-a întrecut pe sine și a vrut să demonstreze că poate intra fără complexe într-un parteneriat cu o vedetă de talie mondială. Părea că toți artiștii ONB sunt gata să-și dea și sufletul pe scenă, ca să țină piept invitatului special și să curme orice eventuale cârteli privind ecartul valoric.
Iar cea care a arătat cel mai bine această ambițioasă și nobilă dorință a fost soprana Bianca Mărgean, interpreta lui Turandot. Intrând în pielea unui personaj complicat, inaccesibil și crud, ea i-a adăugat propriul înveliș de gheață, glasul incisiv fiind singurul care-i însuflețea apariția de aisberg maiestuos. Pe de altă parte, veșmântul roșu imperial contrasta puternic cu glaciațiunea din sufletul prințesei hotărâte să rămână „pură și liberă” pe vecie.
Biancăi Mărgean i-a reușit admirabil portretizarea sângeroasei Turandot, cea care-și încerca pretendenții cu ghicitori complicate, doar pentru a-i trimite apoi la moarte. În aria In questa reggia, în care Turandot explică motivul cruzimii sale – decizia de a răzbuna soarta strămoașei Lou-Ling, dezonorată și ucisă de un rege cotropitor –, soprana a pus înverșunare și durere deopotrivă, impresionând prin trăirea artistică.
Dialogul ei cu Calaf-Eyvazov a fost unul intens, vocile împletindu-se și părând că se impulsionează reciproc. Tenorul, într-o formă de excepție, și-a etalat bogata paletă de nuanțe în interpretare, de la lirica Non piangere Liù, de o sensibilitate dătătoare de fiori, până la triumfătoarea Nessum dorma din actul al treilea, când a obligat, practic, spectatorii să-și țină răsuflarea la finalul ariei. Versiunea sa, mult diferită de cea popularizată de Luciano Pavarotti și transformată în hit internațional, a urcat brusc temperatura în sală, emoția colectivă simțindu-se aproape tangibil.
În rolul devotatei sclave Liù, Crina Zancu a fost tulburătoare, împletind ingenuitatea cu simțirea romantică. Iar Iustinian Zetea s-a dovedit un Timur înțelept, dar învins de ani, frământat de grija pentru fiul pierdut și regăsit, dar și pentru tânăra Liù, care i-a fost însoțitoare în pribegie.
Finalul poveștii – umbrit doar de sacrificiul sclavei pentru a-i deschide drumul lui Calaf spre inima lui Turandot – a răsplătit publicul cu triumful tonic al iubirii. Iar spectatorii, la rândul lor, au ovaționat minute în șir întreaga distribuție, care s-a depășit pe sine, pentru a onora un invitat extraordinar și pentru a crea o experiență memorabilă.
Ar fi fost o seară perfectă, dacă ar fi fost existat și un program de sală adecvat, o mărturie tipărită a unei prezențe deosebite pe scena Operei Naționale București. Dar, din păcate, această lipsă nu e o întâmplare în lumea artistică autohtonă, fiindcă nici concertul de la Sala Radio al Adelei Zaharia, un nume cu rezonanță internațională, nu a avut, în luna februarie, program tipărit. Și fiindcă soprana a interpretat atunci și arii mai puțin populare, mulți spectatori au apelat disperați la aplicații de pe telefon, pentru a afla în timp real ce se cântă.
Dar dincolo de toate inconvenientele, spectacolul de la Opera Națională București avându-l pe Yusif Eyvazov ca invitat rămâne un eveniment remarcabil. Care a arătat încă o dată că asemenea inițiative sunt o bucurie deopotrivă pentru protagoniști și pentru public.
Se încarcă comentariile...
