Un reper exegetic bacovian

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Un veritabil reper în exegeza bacoviană devine, pe măsură ce este cunoscut, studiul „Existenţa poetică a lui Bacovia” de Svetlana Paleologu Matta (apărut la Winterthur, Elveţia, 1958, în limba franceză), traducerea românească aparţinând Luciei Olaru Nenati.

Avem o primă, cronologic vorbind, valorizare editorială critică a acestui insolit univers poetic. Deşi pe atunci extrem de tânără, cercetătoarea elveţiană cu multiple origini etnice, inclusiv româneşti, dovedeşte aptitudini hermeneutice ieşite din comun pentru analiza structurilor intime atât de stranii ale marelui liric din Bacău.

De notat mai întâi spiritul apusean, absolut liber, în care este privită poezia bacoviană. Ca urmare, o primă surpriză plăcută: stabilirea unei eredităţi occidentale pentru poet, în completarea celei moldoveneşti. Atenţie: cercetătoarea subliniază cu stricteţe descendenţa moldovenească, şi nu valahă sau ardeleană a artistului, sugerând astfel o necesară abordare istorică. Pentru că Bacovia reprezintă, transfigurat, Moldova în disoluţie, redusă la imaginea târgului agonic şi lipsit de orice perspectivă.

Acest târg aflat în descompunere moare continuu, odată cu locuitorii săi, respirând atmosfera morbidă a disperării. Moldova, susţine cercetătoarea, s-a destructurat după două pierderi teritoriale dureroase (Bucovina şi Basarabia) şi o înfrângere decisivă în favoarea Valahiei, la 1859, după care provincia intră sentimental într-o eră a contemplativităţii şi refugiului în trecut. De aceea respinge, ca şi poetul ei, ispita civilizaţiei, trăind incandescent un vis al regresiunii, pentru că ea însăşi este în suferinţă, micşorată spaţial şi lovită în demnitate.

Nu întâmplător un uriaş mentor public precum Iorga pune la zid chiar şi înnoirile literare care vin din Vest. „Moldova este o ţară eminamente muzicală” crede Svetlana Paleologu Matta, explicând astfel şi natura sonorităţilor şi armoniilor, uneori voit deformate, ale textului bacovian, precum figurile umane în ficţiunea lui Picasso, tocmai pentru a sugera prăbuşirea şi urâţirea acestei lumi. Exegeta nu ezită să-l aşeze pe Bacovia lângă G. Trakl, uneori cu plusuri spre român, considerându-i pe amândoi la originea expresionismului poetic european.

Nu este vorba de hazardate orgolii protocroniste, ci de aşezarea corectă a valorilor noastre în ierarhiile continentului, aşa cum Eugen Ionescu proceda cu Urmuz, socotindu-l primul modernist, înainte de Marinetti sau Tzara. Remarcabile şi observaţiile Svetlanei Paleologu Matta privind relaţia dintre poet, ca entitate fizică singură, şi o prezumtivă aglomeraţie urbană acaparatoare. Pentru Bacovia nu există oraşul tentacular al lui Verhaeren, care înghite individul, poetul român izolându-se într-o încremenire absolută, cu efecte mortifiante. Refuzul civilizaţiei n-are darul de a-l reconforta prin apelul la o natură primitivă şi generoasă, ca la J.J. Rousseau, ci mai degrabă de a-i adânci cangrena sufletească, angoasa şi golul interior.

S-a vorbit de ironia aristocrată a damnatului, lipsit de orice speranţă, în aşteptarea unui deznodământ care nu mai vine, chiar dacă toate datele decorului indică un finis mundi. Ironia, rod al lucidităţii, multiplică tragicul: „O, ţară tristă plină de umor”, conchide complet dezarmat poetul. Dezagregarea şi putrefacţia, operând într-o tăcere macabră, conferă chiar şi timpului, zi sau noapte, atributul agoniei. Dar, ne spune Svetlana Paleologu Matta, dincolo de expresionismul său pictural, Bacovia rămâne ataşat decadenţilor şi simboliştilor, în familia cărora intră prin specificul atmosferei şi prin trăirile sale predominant cromatice.

Exegeta ştie şi procentele culorilor, corespunzând fireşte stărilor sufleteşti, din lirica bacoviană: 20 la sută alb, 18 la sută violet, 15 la sută negru, 10 la sută roşu şi doar 8 la sută galben, simbolul deznădejdii. Cu siguranţă, într-o lume fără jaloane axiologice şi morale, unica salvare poate veni din receptarea mesajului creştin. Doar credinţa este remediul acestei lumi în curs de extincţie. Însă Bacovia pare a nu fi compatibil, în damnarea sa, cu acest mesaj, preferând varianta unui satanism, nedus şi acesta până la capăt: poetul îşi îndură martirajul şi nu pomeneşte nicăieri de suicid. Să mai spunem, în ton cu Svetlana Paleologu Matta, că Bacovia este artistul cu numeroşi urmaşi literari, dar practic, venind de nicăieri, şi fără precursori. Doar Eminescu, intersectat în sentimentul tragic al melancoliei şi în obsesia mortificării lente, l-a precedat artistic.

Să consemnăm pe scurt acurateţea limbajului critic, asocierile erudite, unele extrem de spectaculoase şi o excepţională capacitate de descifrare a abisurilor poetice bacoviene care caracterizează demersul exegetic al Svetlanei Paleologu Matta. O viziune integratoare, cu extinderi comparatiste de aleasă profunzime şi maximă claritate pe întregul parcurs, depăşind net ştachetele critice ale predecesorilor. Traducătoarea, Lucia Olaru Nenati, cunoscuta poetă şi strălucita truditoare pe tărâmul culturii naţionale, are meritul incontestabil de a oferi cititorului român echivalenţe lexicale luminoase şi de admirabilă fidelitate, recompunând în limba lui Bacovia un traseu poetic singular şi neobişnuit.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite