„Eu sînt poetul satului acesta“: Miorcani

0
0

Cu privire la etapa tradiţionalistă a liricii lui Ion Pillat se poate imagina o firească dispută între Miorcanii moldavi şi Florica Argeşului, ca izvoare predilecte de inspiraţie ale poetului.

Orice analiză superficială ar da câştig de cauză, repede, satului din Muntenia, girat de personalitatea lui Ion C. Brătianu, unul din ctitorii incontestabili ai României moderne. Cu un bunic matern ca prim-ministrul liberal, poetul nu putea rămâne indiferent la vibraţia sentimentală şi istorică a ilustrului nume. În plus, mai mult decât Miorcanii, „casa amintirii” de la Florica se impunea memoriei sale ca un sanctuar de spiritualitate şi viaţă naţională, cercetat exclusiv cu ochii copilăriei petrecute acolo.

Cântărea extrem de mult şi vizibilitatea publică a celor de la moşia argeşeană, comparativ cu familia din nordul Moldovei, care stăpânea importante proprietăţi funciare dar prefera, în locul agitaţiei citadine, tihna bucolică a statutului de latifundiar. Chiar dacă bunicul septentrional, prin soţia sa Agripina, se înrudea cu seminţia Cantemireştilor, iar tatăl poetului, la rândul său, trecuse şi printr-o experienţă bucureşteană de parlamentar. A contat şi faptul că bunica dinspre mamă, Caliopi, cea evocată în Aci sosi pe vremuri, încă trăia în anii copilăriei poetului, aprinzându-i imaginaţia cu amintirile ei nostalgice din trecut. Dincoace, în Moldova, Pillat nu-şi cunoscuse bunicii, care muriseră, el în 1882, ea în 1872. Dispăruse prin urmare şi şansa poveştilor sentimentale, depănate de aceştia, în stare să-l apropie şi mai mult pe viitorul poet de Miorcani, cum se întâmplase la Florica.

S-ar mai putea afirma că poezia pillatiană legată de zona Argeşului, cu deosebire de perimetrul şi împrejurimile moşiei Brătienilor, s-a fixat în mentalul public chiar şi independent de valoarea ei literară. În primul rând printr-o exhibare toponimică, reflectată de titluri precum Pe Argeş în sus sau Florica. Acest „amănunt” a fost reţinut imediat de mecanismele tainice ale memoriei colective, inclusiv de cea literară. Poate de aceea poetul, recunoscut pentru corectitudinea lui morală, săvârşea un act de dreptate în aprilie 1940 când, elaborând planul operelor sale complete, „dorea ca volumul Satul meu să aibă ca subtitlu Miorcanii”(în: Ion Pillat, Opere, vol.2, ediţie îngrijită, tabel cronologic, tabele sinoptice, note, variante şi comentarii de Cornelia Pillat. Bucureşti: Ed. Eminescu, 1985, p. 385).

Astfel, Ion Pillat încerca, la modul poetic, o echilibrare a balanţei afective privind relevanţa rădăcinilor sale biografice. Însă faptul că Pe Argeş în sus, volumul consacrat Floricăi şi umbrelor care au tutelat acolo copilăria poetului, era primul în ordinea cronologică a etapei sale tradiţionaliste, dar mai ales anvergura construcţiei şi universului tematic, precum şi empatismul accentuat al textelor, au acordat încă din start cărţii un plus de notorietate. Notorietate greu de atins, şi din motivele enumerate mai sus, de către volumele care urmează. Evident, critica vremii a salutat, pe bună dreptate, uneori cu entuziasm, volumul Pe Argeş în sus, tipărit în 1923, şi pentru că semnifica o altă bornă în afirmarea direcţiei poetice tradiţionaliste. Florica, leagănul Brătienilor, devenea treptat un fel de simbol al noii orientări din lirica românească.

Dar dincolo de conexiunea cu fieful Brătienilor, succesul cărţii inspirată de ţinutul argeşean se datora în primul rând calităţilor sale literare, căci vorbim aici de „estetism subtil”(G. Călinescu) la un horaţian, „depănând intuiţia timpului ireparabil”(Pompiliu Constantinescu). Din păcate, legătura cu Argeşul s-a făcut mereu în defavoarea Miorcanilor, satul nord-moldav, a cărui dimensiune în ansamblul operei poetice pillatiene apare oarecum umbrită şi minimalizată. Şi totuşi se poate vedea că relaţia lui Ion Pillat cu moşia şi satul Miorcani a fost intensă şi permanentă. Şi în general cu judeţul Dorohoi interbelic, pe care l-a reprezentat ca parlamentar şi condus apoi, timp de 4 ani, între 1934-1938, ca preşedinte al Consiliului judeţean.

Cât despre satul şi vecinătăţile Miorcanilor, cu aerul lor de patriarhalitate aproape sacră, se pare că ofereau poetului climatul cel mai potrivit pentru îndeletnicirile sale de scris. De altfel multe din poeziile cu temă argeşeană, sau din altă zonă geografică, au fost concepute şi aşternute pe hârtie aici, la Miorcani, în camera poetului luminată de lampă. Inclusiv cel mai cunoscut dintre poemele sale, Aci sosi pe vremuri, a fost scris la conac şi datat cu maximă precizie, într-un manuscris, de însuşi Ion Pillat: „Miorcani sâmbătă 28 iulie 1918”. Informaţia o preluăm din acelaşi volum 2, apărut în 1985, al ediţiei de Opere pillatiene îngrijite şi comentate de Cornelia Pillat, volum care, în demersul nostru, ne-a folosit drept bază documentară.

Pentru mai multă claritate şi precizie, am selectat textele conform unui criteriu simplu, şi anume, poeziile scrise de Ion Pillat la Miorcani, despre Miorcani, şi cele scrise aici, dar cu subiecte din alte zări. Capodopera poetului, Aci sosi pe vremuri, cum o consideră G. Călinescu, e compusă la Miorcani, dar evocă un episod din trecutul familiei Brătianu, consumat, probabil imaginar, la Florica. La fel stau lucrurile şi cu poezia intitulată Jucării, scrisă în camera din conacul Miorcanilor(11-14 sept. 1918), despre care aflăm că se datora „amintirii legate de aşteptarea nopţii de Crăciun, în anii copilăriei petrecuţi la Florica” (op. cit., vol.2, p. 420). Din acest punct de vedere este elocvent şi poemul Căluşarii, redactat la Miorcani (6 august 1926) şi reînviind, în chenarul amintirii, ritmurile alerte ale vestitului dans perceput astăzi ca fiind doar oltenesc, fără nicio legătură cu specificul etnofolcloric al nordului moldav. Şi lista cu texte scrise la Miorcani, dar referindu-se, prin conţinutul lor, la subiecte străine locului, poate continua.

De pildă ciclul Bătrânii, cuprinzând poeme elaborate între 1918-1922. Din cele 12 texte evocând personalităţi ale trecutului, 5 au prins contur la Miorcani: Eliade, Cârlova şi Alexandrescu(sept.-oct. 1918), Anton Pann(sept.-oct. 1918), Aşteptându-i(sept.-oct. 1918), Ghenadie Cozianul(sept.-oct. 1918) şi Dosoftei Mitropolitul(început la Miorcani în 1918 şi finalizat la Bucureşti(nov.-dec. 1920). Sau cum a precizat, despre Bătrânii, însuşi poetul pe un manuscris: „început la Miorcani în ziua Crucii, 14 sept. 1918, poemul a fost sfârşit la Bucureşti în martie 1922”( op. cit., p.380). Cam în acelaşi mod va proceda poetul şi în cazul volumului Limpezimi(1927). Aici, din cele 63 de texte ale cărţii, 22 au fost scrise la Miorcani. Inclusiv poezia care dă titlul culegerii. Ponderea textelor compuse la Miorcani o deţine ciclul Calendarul viei, adică 10 la număr din cele 12 existente. Doar Mărţişor şi Prier sunt scrise în altă parte, şi anume la Bucureşti, nu la Florica. 

De fapt şi celelalte cicluri care alcătuiesc volumul (Limpezimi, Interior şi Elegii) conţin poeme compuse la Miorcani, unele denotând tranziţia liricii pillatiene spre etapa sa neoclasicistă. Dintre Elegii, în total 12 la număr, 3(a VI-a, aVII-a şi a VIII-a, adică Toamna la Miorcani, Copacilor şi Fericirea) s-au născut în camera de scris de la Miorcani, iar una, a IV-a intitulată Vremea e compusă la Dorohoi(11 iunie 1927). Tot la Dorohoi a fost scrisă şi poezia Odihna tatii(15 febr. 1926), care va face parte din cuprinsul tuturor reeditărilor volumului Pe Argeş în sus. Mai incert e locul unei elegii ca Seară la Miorcani, făcând parte iniţial din sumarul elegantei culegeri Grădina între ziduri(1919) şi apoi din prima ediţie a volumului Pe Argeş în sus.

Dar neagreată, cum era şi firesc, de însuşi autorul, în viitoarele reeditări cu substanţă argeşeană, elegia lipseşte şi din ediţia Corneliei Pillat(Opere, vol. 2), deşi poetul o destinase, în proiectul său datat aprilie 1940, pentru Limpezimi. Cum am menţionat deja, inclusiv în volumul Pe Argeş în sus, un fel de oglindă lirică tradiţionalistă a respectivului topos, figurează texte compuse la Miorcani, în primul rând capodopera Aci sosi pe vremuri. Dar sumarul volumului Biserica de altădată(1926) e de-a dreptul dominat de poeme scrise la Miorcani, mai exact 20 din totalul de 36. Ne aflăm încă în plin tradiţionalism pillatian, când şantierul poetic de la Miorcani pare a fi în vârf de productivitate. Am numărat în volumul 2 din ediţia Corneliei Pillat nu mai puţin de 118 poeme gândite şi aşternute pe hârtie în satul moldav.

Iar dacă multe din poeziile scrise la Miorcani, cu subiecte străine locului, populează celelalte volume aparţinând etapei tradiţionaliste, o culegere cu 54 de texte lirice, consacrate aşezării nordice, e compusă integral la conacul familiei Pillat. Vorbim de volumul Satul meu, apărut în 1925 la Bucureşti, Editura Fundaţiei culturale „Principele Carol”, într-o colecţie îngrijită de Nichifor Crainic. Însuşi Pillat notează acribios pe pagina 3: „Miorcani, septembrie 1923”, indicând astfel locul şi data de naştere a volumului. La fel de atent cu exactitatea informaţiilor despre Satul meu se dovedeşte poetul în toate adnotările sale pe manuscrisele păstrate de Academia Română. Ne spune, de pildă, că primele „38 de poezii le-am scris toate la Miorcani de la 11 septembrie (marţi dimineaţa) până în 17 sept. (luni seara). Şi o precizare ulterioară: „Aceste poezii (adică şi cele de la 38 până la 54, plus încă 10 menite volumului, dar neincluse în sumar – n. n.) au fost scrise la Miorcani în zilele de 30 sept. şi 1 oct. 1923”(vezi op. cit., p.384).

Cum am menţionat deja, ediţia din 1925 conţinea 54 de texte, în timp ce volumul reprodus de Cornelia Pillat are cu o poezie mai puţin. Pentru că editoarea renunţă la Ştrul Leiba, punând în loc poezia Lumina, iar faţă de 2 texte din ediţia princeps (Norii şi Vara) avem, în versiunea Corneliei Pillat doar una singură, Nori de vară. Nu vor figura în ediţiile agreate de autor poeziile Domnul învăţător, Stroe Lupan (Un flăcău), Petrea Grădinarul, Domnişoara învăţătoare, Sosirea-n sat, Racul, Copiii poetului, Poetul, Cubelcul şi Ariciul. Acestea pot fi citite în ediţia Corneliei Pillat şi contribuie la completarea imaginii unui sat în aparenţă patriarhal, dar cu multe convulsii interioare şi iremediabil atins de aripa timpului. Grefat pe o sensibilitate accentuată, de nobilă factură moldavă, paseismul poetului nu este de loc unul încropit şi artificial, ci reprezintă expresia unei trăiri autentice, sub semnul efemerităţii.

 În Satul meu Ion Pillat pune toate zguduirile unui suflet însetat de armonie, care, evadând din lumea citadină, descoperă în nemărginirea calmă a câmpiei, sub cerul rustic, remediul sufletesc cel mai potrivit. Personaje şi peisaje se contopesc, sugerând unitatea primordială. Sătenii, cu portretele lor, par a se confunda, osmotic, cu mediul care le asigură funcţionalitatea. Ei devin astfel entităţi indestructibile, ce nu pot fi închipuite decât în acest cosmos rural. Efigiile sunt parcă sculptate într-un decor atât de simplu, încât totul duce cu gândul la paşii dintâi ai umanităţii, adică la esenţialitate. Aici convenţiile şi ipocrizia par a nu mai avea vreun sens. Impresionează din nou, precum în paginile sale poetice cu adevărat rezistente, capacitatea de a-şi converti sentimentele în construcţii lexicale adecvate. Verva sa metaforică nu se dezice câtuşi de puţin în cele peste 50 de piese ale volumului, formate, invariabil, din câte două strofe.

Mulţi dintre comentatorii săi au remarcat aspectul monografic al cărţii, gata să dea seamă despre ceea ce este etern şi trecător în universul satului. Şi deşi un incontestabil spirit european, tentat de livresc şi clasicitate, Pillat nu s-a lăsat sedus de experimentele avangardei literare, acceptând olimpian eticheta de tradiţionalist pe care i-au aplicat-o exegeţii săi. Cel puţin într-un anumit interval de timp. Erau anii când textele sale, care vor constitui substanţa volumului Satul meu, vedeau lumina tiparului în publicaţii ca Gândirea, Cugetul românesc, Mişcarea literară sau Lamura, toate orientându-se înspre promovarea valorilor noastre naţionale. Şi când însuşi Blaga, un simbol al modernităţii în epocă, putea fi taxat ca naţionalist, pentru tendinţa sa de a cultiva şi adânci misterul etnicităţii, până către negurile dacice. De fapt, acest mister al etnicităţii constituie centrul din care Ion Pillat abordează materia lirică. Ne şi destăinuie: „Toată poezia mea poate fi redusă în ultimă analiză la viziunea pământului care rămâne acelaşi, la presimţirea timpului care fuge mereu” (op. cit., p. 393).

Nu e doar o simplă declaraţie, ci crezul unei apartenenţe care înnobilează. Iar sentimentul acesta nu putea fi trăit nicăieri cu aceeaşi intensitate ca la Miorcanii înaintaşilor săi, satul pe care l-a purtat pretutindeni cu sine şi în care s-a întors de fiecare dată ca la un miraculos izvor dătător de împăcare şi linişte. În acest sens cel mai credibil nu poate fi decât poetul însuşi, care în poezia Stupul rosteşte răspicat, chiar dacă într-un context alegoric şi punând afirmaţia pe seama altui personaj: „Eu sunt poetul satului acesta”.

Fiind vorba, evident, de Miorcani. Ştim că nu e deontologic să vorbim de o competiţie între Florica Argeşului şi Miorcanii nordului moldav, dar se cuvine totuşi să susţinem că în satul boierilor Pillat poetul descoperise, mai ales în anii maturităţii, un excelent loc de reculegere, meditaţie şi creaţie. Prin urmare, oricine doreşte să se apropie de universul său liric trebuie să ţină seama de acest adevăr. Adevăr intuit cu maximă acuitate de Vasile Voiculescu, unul din marii săi prieteni:

„Miorcanii l-au făcut să uite zeii Florichii şi să se simtă uneori el însuşi un Demiurg, creator de lumi închegate din cuvânt. (...) La Miorcani el se descătuşează din robia acestui impozant dar prea decorativ trecut. Miorcanii sihaştri îl urcă în zările esenţialului orizont interior. Aici începe adevărata existenţă poetică a lui Ion Pillat. (...) La Miorcani şi-a chivernisit poetul moşia lui spirituală de pe care a cules îmbelşugat rod etern”.

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite