Un patriotism al libertăţii

În ziua de 1 Decembrie am asistat din nou, ca spectatori ai televiziunilor, la un festivism necritic dedicat Zilei Naţionale. O paradă a vorbelor goale ne-a împiedicat să reflectăm profund asupra semnificaţiei loialităţii faţă de ţară. Nu avem încă răspunsuri la ceea ce Simone Weil a numit „nevoia noastră de înrădăcinare”.

Loialitatea faţă de comunitatea în care trăim şi ataşamentul pentru cultura, instituţiile şi istoria ei constituie, fără îndoială, o pornire firească. Ar fi lipsit de realism să nesocotim un simţământ cât se poate de uman doar din pricina patriotarzilor de serviciu. Legăturile individului cu istoria patriei sale configurează identitatea personală şi virtuţile civice. O teorie a patriotismului explică obiectul ataşamentului faţă de patrie, formele sale şi motivele loialităţii pentru o anumită ţară.

Puţine subiecte sunt mai spinoase în zilele noastre decât tema patriotismului. În general, memoria recentă a conflictelor inter-etnice a îngheţat reflecţia asupra istoriei intelectuale a patriotismului. Amintirea demonilor naţionalismului este saturată de imaginile victimelor de diverse confesiuni şi naţionalităţi. Aşa cum a remarcat Aurelian Crăiuţu, tema patriotismului „a căzut într-un nemeritat con de umbră în aşteptarea unor zodii mai bune”. Pe de altă parte, imperativul de a înţelege loialitatea pentru patrie şi comunităţi supra-naţionale, precum Uniunea Europeană, a generat o dezbatere de specialitate substanţială, ramificată în diverse curente. 

Patriotismul este înţeles, deseori, ca „loialitate necondiţionată faţă de o anumită naţiune”, o definiţie simplistă ce a generat confuzie şi a atras mai multe obiecţii. Un individ aparţine unei naţiuni şi îi datorează loialitate de la naştere. Astfel, patriotismul trece drept o emoţie, un simţământ incontrolabil, aflat dincolo de scrutinul raţional. De vreme ce tribunalul raţiunii nu are autoritate asupra emoţiilor, apare o contradicţie de nedepăşit dat fiind faptul că patriotismul consfinţeşte o loialitate particulară. Argumentul face un pas mai departe, echivalând patriotismul cu un viciu, nu cu o virtute, întrucât poate fi un „pericol moral permanent”. O a doua obiecţie majoră este că tema patriotismului rămâne un subiect de catedră, rezervat disputelor academice, fără potenţialul de a inspira o agendă politică democratică.  

Definiţia citată mai sus sugerează că nu există vreo graniţă între naţionalism şi patriotism. O lucrare recentă, de Maurizio Viroli, profesor la Universitatea Princeton, recuperează tema patriotismului republican, ca filon al patriotismului cu centrul de greutate în libertatea politică şi binele comun, care abia în secolul XX a fost anexat de discursul naţionalist.

Moştenim din antichitatea romană, odată cu Cicero şi Titus Livius, o tradiţie a patriotismului care traduce loialitatea faţă de comunitatea în care trăim, patria, în termenii unei iubiri specifice. Un cetăţean virtuos este pătruns de pietas (respect) şi caritas (compasiune) pentru respublica, adică libertatea comună şi binele comun, Maurizio Viroli indicând aici valorile cardinale ale patriotismului roman, ale cărui ecouri se prelungesc până în epoca Luminilor.

Patriotismul republican pledează pentru însuşirea unei virtuţi civice orientate către realizarea binelui comun. Binele comun, deşi o noţiune problematică, implică în tradiţia patriotismului republican ca interesele publice să nu fie acaparate de o oligarhie care se preocupă strict de interesele sale sau de un autocrat care confiscă avuţia supuşilor pentru interese personale. Binele comun impune, uneori, sacrificii personale şi acceptarea unor neajunsuri când soarta pune în balanţă binele patriei şi binele individual.

Pe de altă parte, nu numai guvernarea are obligaţii ce decurg din asumarea binelui public, ci şi cetăţenii, respectiv implicarea în viaţa cetăţii şi în discutarea legilor, respectarea lor. Binele comun nu poate fi realizat în absenţa virtuţii politice, atât de partea guvernanţilor, cât şi a cetăţenilor.

Patriotismul republican născut în antichitatea romană a definit iubirea de patrie ca fiind compasiune (caritas) şi respect (pieta), o formă de afecţiune similară afecţiunii pe care o purtăm familiei, prietenilor şi semenilor, însă nu o afecţiune oarbă, tumultuoasă şi exclusivistă. Dragostea de patrie, de o anume patrie, nu poate fi decât generoasă, inclusivă şi tolerantă. Ea nu este o împletire de afecte alături de care raţiunea nu poate coexista.

Patriotismul nostru în secolul XX nu a fost unul inspirat de tradiţia compasiunii şi consideraţiei. Este limpede că virtutea politică elogiată de patriotismul republican ne-a fost străină. Pasiunile iubirii de patrie s-au revărsat fie în metafore neadecvate, fie în fanatism mistic. (O versiune extinsă a textului a fost publicată în revista 22.)