Un pariu pentru anul 2014
0
Citez: ”Fac un pariu cu dumneavoastră! Dacă, mâine, domnul Adrian Năstase ar candida la Preşedinţie, ar avea toate şansele să câştige. Poate chiar detaşat”.
Din câte ştiu, până în prezent, această invitaţie la pariu lansată nouă, tuturor cititorilor talentatei şi frumoasei ziariste Ramona Ursu, nu a fost onorată de către nimeni. Eu mă încumet s-o fac, adică să pun un pariu în mod public. Întind mâna dreaptă către domnia sa şi spun: ”Nu, dacă domnul Adrian Năstase ar candida la Preşedinţie, nu ar avea nicio şansă să câştige”.
Ca martor la toate cele triste şi vesele întâmplate în România mai ales după 1989, admit că în ţara mea, mai ales în ultimii ani, se poate imagina şi întâmpla aproape orice, din păcate. Aşadar, unele, din care face parte şi alegerea ca preşedinte a lui Năstase, nu se pot întâmpla, totuşi.
Ca şi cum mi-aş construi o casă, aleg să pun la temelia ei, ca argument principal, faptul că electoratul român a trecut prin mai multe experienţe nefericite după 1989. Se poate chiar afirma că de multe ori a fost păcălit, amăgit, minţit, mituit cu lucruri de nimic, chiar manipulat.
Asemeni unor dansatoare din buric, politicienii, unii fiind chiar din rândul sexului frumos, i-au ademenit pe români cu fel de fel de vorbe şi mişcări lascive, până i-au atras în hora ameţitoare a votului aducător de fotolii cât mai confortante.
După vot, însă, mulţi s-au trezit ca dintr-o cruntă beţie. Ceea ce au descoperit cu privirea tot mai limpede a fost mai mult decât dezamăgitor. Câte experienţe de acest gen îi trebuie ”cetăţeanului turmentat” pentru a se trezi definitiv la o realitate pe care să o controleze, urmând s-o stăpânească pe deplin? Câte dezamăgiri pe metru pătrat poate să suporte un om până îi vine mintea la cap? Nici nenumărate, nici prea multe, conform ulciorului folosit la adusul apei.
La începutul anilor `90, statutul societăţii româneşti a fost acela a unui nou născut. Copilul de mai târziu trebuia să ardă nişte etape, să crească, să se maturizeze, să ajungă astăzi un fel de adolescent încă crud, dar apropiat de maturitate. Trăieşte greu adolescentul nostru, uneori îşi ia lumea în cap, dar e mai călit.
Dacă privim doar partea plină a paharului, singurul lucru înţelept pe seceta asta, se poate spune că mintea la cap a românului, adică cea de pe urmă, a cam venit. Aproape că ştim să votăm, aproape că avem memorie suficientă ca să ne amintim că propusul X pentru prezidenţiale, pentru parlamentare sau pentru guvern, a făcut trafic de influenţă, a fost implicat în nişte furtişaguri etc.
Privind lucrurile aşa, parcă ne-ar veni să mai trăim în ţara asta, aşteptând cu încredere ziua de mâine, inclusiv cea de după votul nostru inteligent, primul fiind anunţat pentru anul 2014.
Ieşind din închisoare, după o condamnare executată în mod simbolic, Adrian Năstase a fost întâmpinat cu o mare îmbulzeală, pe care am numit-o ”istorică” într-un articol precedent. Chiar dacă o parte din cei prezenţi l-au întâmpinat cu aplauze, aceşti îmbulziţi nu pot fi confundaţi cu o întreagă societate românească, plină chipurile de simpatie sau admiraţie la adresa fostului premier.
Nici cu un electorat tălâmb care ar vota cu Năstase, doar pentru faptul că nu îl mai suportă pe preşedinte într-o proporţie covârşitoare. Sau pentru că eliberatul ar fi fost victima unor dosare aşa-zis politice. Toţi românii ştiu că lucrurile stau altfel, dar şi străinătatea, iar adevărul gol-goluţ este îngrozitor de ruşinos.
În memoria colectivă, personalitatea incontestabilă care este Adrian Năstase rămâne ”pătată”, din păcate, pentru totdeauna. Manifestările de simpatie spontană ca cea din curtea închisorii, zilele trecute, sunt câteva lumânărele aprinse pe o ploaie torenţială.
Rămâne ciudat, totuşi, un lucru: că suntem dispuşi să credem în ceea ce nici personajul principal al acestor rânduri nu crede. Ieşirea din închisoare s-a făcut mai curând într-un mod spăşit, comportamentul fostului condamnat trădând mai ales o mare înfrângere suferită, chiar pe termen lung, nicidecum o victorie, fie ea şi pe termen scurt. Aşa se şi explică timpul de reflecţie rezervat.
Un om de inteligenţa lui Adrian Năstase realizează cu claritate în ce punct se află. Gesturile sale din marea îmbulzeală istorică nu au nicio legătură cu cele ale unui Gigi Becali, întâmpinat la fel la ieşirea din închisoare, dar care conştientiza că este pe val, că acest val îl va arunca până pe ţărmul... Parlamentului European. În cazul nostru nu putem vorbi de niciun val, de niciun ţărm.
Nu exclud posibilitatea să fiu în eroare, să pierd acest pariu virtual, în cazul în care fostul premier va lua decizia, incredibilă din punctul meu de vedere, să candideze la prezidenţiale, dacă legea i-o va permite, în condiţiile unei puternice susţineri. Voi pune capul jos, cum se spune, admiţând că şansa de a atinge o normalitate în România este aproape nulă.
Se încarcă comentariile...
