Un fapt divers

Trec zilnic prin faţa unor intersecţii bine, sau foarte bine, păzite. Pe mai multe autoturisme, unele de lux, apare cuvântul ”security”, precedat de numele unei firme de specialitate.

Mărturisesc faptul că mă simt mai în siguranţă, şi chiar îmi vine să îi salut pe cei care stau adăpostiţi înăuntru, în semn de respect. Chiar am încercat odată să fac acest lucru, dar am fost ridicol: în autoturismul respectiv nu era nimeni. După aceea, am observat că nici în alte autoturisme nu era nimeni. Dar, au fost cazuri când înăuntru erau şi persoane care îndreptau către mine priviri de felină pregătită de atac. Pentru moment, sentimentul de siguranţă îmi dispărea. Ba chiar grăbeam puţin paşii, să ies cât mai repede din raza acestor priviri fixe.

În aceste situaţii, nedumeririle şi întrebările vin una după alta: de ce e nevoie de atâtea autoturisme aparţinând unor firme particulare într-o singură intersecţie, unde foarte rar vezi câte un poliţist-doi? Nu erau suficiente unul-două autoturisme ocupate de specialistul în materie? Când vezi prea multe, ai uneori sentimentul că acestea ar fi pregătite să intervină în forţă în cazul unor eventuale turbulenţe sociale, iar lucrurile nu stau nici pe departe aşa.

 Apoi, în perioadă de criză, se întreabă românul de rând, de unde sunt suportate asemenea cheltuieli însemnate, care presupun salarii bune, uniforme, aparatură sofisticată, autoturisme de import impecabile şi altele? Din sectorul privat, sau de la stat? De oriunde ar fi, mi se pare uneori că suntem păziţi până la a ne fi frică. Poate greşesc, poate nu. 

Mai există un fel de păzitori, mai modeşti. Un mare spital de stat din Bucureşti are în curtea sa uriaşă numeroşi agenţi de pază. Începând cu intrarea din stradă, te loveşti de ei la tot pasul. Este suficientă o singură privire, ca să îţi dai seama că sunt prea mulţi, că nu au ce păzi. Unii dintre ei nu au nici măcar energia necesară să o facă, deoarece sunt oameni în vârstă, care se deplasează mai greu. Unui eventual infractor, o asemenea persoană i-ar inspira cel mult milă, nu teamă.  

Dacă vrei să intri la un bolnav, prieten sau rudă, trebuie să te cauţi prin buzunare. Dacă îţi trebuie un loc de parcare, trebuie să ieşi cu o şpăguţă.  În anii 70-80 procedam cam la fel. Ce s-a schimbat în 50 de ani de existenţă în această privinţă? Sunt, iarăşi, nedumerit: oare cine permite o asemenea inflaţie de paznici plătiţi din bani publici, şi de ce?

Plătesc şi eu câţiva lei pentru un loc de parcare neautorizat în curtea spitalului. După ce banii au fost introduşi în buzunar, cu un ton civilizat, blând, îl întreb pe omul cu uniformă închisă la culoare din faţa mea:” De ce i-ai primit?” Omul se sperie, crezând probabil că sunt vreun procuror pe post de sperietoare.

După ce realizează că sunt bine intenţionat, îmi spune: ”Ce să fac, sunt angajat la negru, cum se spune, am un salariu de şase milioane vechi? Angajările se fac pe pile, pe şpagă, sunt bucuros că am ajuns şi aici. Patronii noştri au vile şi maşini luxoase, dar noi trebuie să ne mulţumim şi cu puţinul pe care ni-l dau...”.

Spusele omului îmi amintesc brusc de o întâmplare petrecută cu câţiva ani în urmă, când am solicitat o audienţă la şeful unei firme de pază în legătură cu instalarea unui sistem de alarmă la propriul apartament. În vila impunătoare unde îşi avea birourile, nu am avut acces până la sosirea lui, fiind invitat de către câţiva subordonaţi, care spuneau în şoaptă ”vine şefu”, să îl aştept în stradă lângă celelalte persoane prezente. După ce a întârzâiat vreo două ore, a coborât dintr-o maşină cât un tanc, îmbrăcat la „trei ace”, puternic parfumat, tânăr, înalt şi muşchiulos. M-a primit abia după ce şi-a băut îndelung cafeaua, adusă de o subalternă după care oamenii de la coadă, toţi simultan, întorceau capul aşa cum fac spectatorii de la tenis după mingea îndelung zburătoare. După un minut de la intrarea mea în maiestuosul său birou, cu un ton şi gesturi asemănătoare cu ale vestitului Corleone, printre vălătucii de fum al unui trabuc masiv, m-a expediat: ”Credeţi că noi ne ocupăm cu asemenea fleacuri? Haideţi, că mă grăbesc...”.

Nu ştiu exact ce înseamnă ”la negru”, dar unele instituţii competente, de control, ar trebui să cunoască bine sensul acestei sintagme. Încerc să îmi imaginez câţi paznici lucrează în toată România, la şantiere, la obiective industriale, peste tot. Cifra trebuie să fie impresionantă, în continuă creştere într-o ţară în care se fură fără întrerupere, iar de la bugetul statului, adică al nostru, în condiţii de criză accentuată, pleacă sume de bani importante pentru o ”armată” care nu produce nimic, dar ”coloneii” acesteia se îmbogăţesc tot mai mult.

Pe meleagurile scumpei noastre patrii, şpaga a devenit un fapt divers. Subiectul este ocolit în mass-media, deoarece nu aduce niciun fel de rating.